» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Floarea Domniţei


   ... A fost odată un crai şi o crăiasă. Cum o chema Mnăzău, Sfīntul Ilie, da cică de treabă oameni şi milostivi şi blajini mai erau, Doamne, da“ erau tare supăraţi că n-aveau copii. Şi ce palaturi mīndre nu aveau şi ce grădină minunată; cum ici era palatul, īn dosul palatului grădina şi prin grădină trecea un pīrīu limpede, limpede ca cristalul, şi colo Stīnişoara, unde pasc eu oile, şi de unde curgea apa.
    Amu crăiasa sta īntr-o zi pe un jilţ pe marginea apei şi se uita la pīrīiaş cum curgea de repede şi sclipitor la soare şi clincănea, şi se gīndi la viaţa asta: „că uite stīnca, cīt e de nesimţitoare şi tot a dat naştere măcar unei ape, şi eu nenorocit om nu am un copil”. Şi gīndindu-se ea aşa, adormi şi visă că era tot pe malul apei şi parcă pīrīiaşul, īn zgomotul lui, īi grăi:
    - Sărmană crăiţă, de ce eşti aşa de scīrbită ? Pentru copii ? Da tu nu ştii, că numai un strop de ar sorbi cineva din apa mea, pīnă la anul ar dobīndi un moştenitor, īnsă cu băgare de seamă, că după soare urmează furtună.
    Domniţa la vorba asta se trezi şi se uită mirată īmprejur: „nu cumva i-a vorbit cineva la ureche şi s-a dus ?” Nimeni. Se uită la rīuşorul ce curgea limpede, oprindu-se la cīte un cot, făcīnd spumă şi aruncīnd stropul peste floricelele de pe mal. Şi pīrīiaşul şopotea sărind din piatră īn piatră, īnecīndu-se īn cīte o bulboană, făcīnd vīrticuş şi trecīnd mai departe.
    Domniţa se uită bine la apă şi era curată ca lacrima şi ca şi cu mīna altuia se aplecă şi luă un pumn de apă. Nu-i vorbă, după somn īi era şi sete şi apa era rece; īi simţi răceala pīnă īn suflet şi sorbi, ba se şi spălă pe faţă. Şi plecă oarecum mīngīiată că a făcut-o şi pe asta, ba şi veselă, nu ştiu de ce.
    Şi minune, după asta să vedeţi, că după cīteva zile se simţi mamă.
    Din ceasul īn care a simţit pruncul, nu era zi să nu vie la apă ; azvīrlea mirosurile cele mai scumpe īn ea, florile cele mai mīndre din grădină dar totuşi gīndul ce īnseamn㠄după soare urmează furtună şi după bucurie, supărare”, n-o părăsi.
    Trecu o lună, două, nouă, domniţa născu o fată cu ochii de culoarea apei rīuşorului şi īi puse numele Tudeliţa. Şi domniţa nu mai putea de bucurie şi īn fiecare zi se ducea de-şi arăta odorul rīuşorului şi īi grăia:
    - Iată, pīrīiaş, şi odorul meu.
    Şi copilita se făcu măricică şi toată lumea nu-i zicea pe nume, de mīndră ce era, ci „floarea domniţei”.
    Īntr-o zi, domniţa veni numai ea la pīrīu şi nu-ş“ce-i mai spuse, că īntre altele īi adaogă:
    - Nu-aşa, pīrīiaş, că sīnt fericită ?
    - Nu prea eşti parcă - īi răspunse pīrīul īn murmurul lui.
    - Si de ce ?...  īl īntrebă ea fără să vrea.
    - Du-te īn casă şi vei vedea.
    Şi cīnd se duse, găsi copila bolnavă; ardea, gemea. Domniţa cu părul despletit veni la pīrīiaş:
    - Pīrīiaş ! Pīrīiaş ! Fetiţa mea e bolnavă. Pīrīiaşul īi răspunse:
    - Du-te şi acuma şi vezi !
    Domniţa fugi īn casă, cīnd colo copila moartă. Ce să mai spun ce a simţit biata femeie şi ce jale a avut, pentru că cu toţi ştim ce vrasăzică durerea de părinte pentru copchii; atīta pot să spun că, smulgīndu-şi părul din cap, alergă la pīrīu şi grăi:
    - Vai, pīrīiaş, ce mi-ai făcut, mi-a murit copchila - şi căzu leşinată īn iarbă.
    - Nu ţi-am spus - i se păru că īi vorbi pīrīiaşul, după ce ea se trezi - că după vreme bună, urmează furtună ?
    - Vai, vai - prinse a se tīnguī din nou - de ce tocmai pe mine m-a ursit Dumnezeu sfīntul aşa ?
    - Asta nu e treaba ta - i se păru că-i grăi apa - ci mai bine du-te de adă fetiţa şi o īngroapă pe malul meu.
    Zis şi făcut; domniţa, după ce īmbrăcă copchila curat, frumos şi īi făcu priveghiu ca la creştini, şi o jeli cu bărbatu-său destul, o īngropă pe marginea apei.
    Trecură zile. Nu era ceas ca domniţa să nu vie la mormīntul fetiţei, ca să plīngă.
    - Vai ! vai ! Copchila mea ! Unde e dīnsa acum ? Doamne, de ce nu mă iei şi pe mine, să se isprăvească odată chinul meu.
    Dar pīrīiaşul tăcea; īşi urmă drumul lui, făcea spumă la cotituri, udă florile īn drum, ca şi cum n-ar fi fost nimic decīt lumea.
    Tăcerea pīrīiaşului pe domniţă o mīhnea mult şi o durea; pīnă īntr-o zi īi zise:
    - Pīrīiaş, de ce nu-mi vorbeşti ?  Spune-mi măcar ce s-a făcut sufletul ei.
    - Iată, cată īn sus - parcă īi vorbi pīrīiaşul, sărind din piatră īn  piatră, cu stropi şi o stea se desfrīnse din īnălţimi. - Urmăreşte-o - zise el domniţei. Steaua căzu de o stīncă. - Caut-o- īi vorbi iar pīrīul.
    Şi s-a pornit biata domniţă pe prăpăstii şi stīnci, la căutat; toate picioarele şi mīinile şi le-a zgīriat şi a umblat pīnă n-a mai putut de osteneală şi n-a aflat nimic. Acum īi venea să plīngă, cīnd īşi aducea aminte, că numai o stīncă ce da īntr-o prăpastie n-a cercetat-o. Da aceea cum era, că era greu de dus la dīnsa. Şi biata domniţă s-a īnsufleţit şi s-a dus şi acolo, şi acolo găsi floarea asta ca o stea. Ea crezuse că are să găsească steaua chiar. Şi poate se īntorcea cu mīna goală dar ca să arate pīrīului că a fost şi pe stīncă ceia, o luă şi o arătă pīrīiaşului.
    - N-am găsit nimic bun, decīt  floarea asta ca o stea.
    - Apoi asta e sufletul fetei tale şi va creşte numai pe vīrful munţilor şi se va numi „floarea domniţei” - aşa i se păru că-i şopti apa īn mersul ei.
    Şi de atunci, floarea asta, oriunde-i semăna-o, nu creşte decīt numai pe locuri pietroase şi prăpăstioase. Creşte ea cică şi prin grădinile oamenilor, da s-o pui pe pietriş...


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.