» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Crinul


    A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.
    A fost un īmpărat bătrīn, bătrīn şi bolnav şi avea doi feciori: unul mai mare şi altul mai mic. Şi pe cel mic īl chema Crinu. Īmpăratul, văzīndu-se slab, bătrīn, c-un picior īn groapă şi cu unul afară, īntr-o zi şi-a chemat urmaşii şi le-a glăsuit:
    - Băieţii tatii, luaţi aminte ce vă grăiesc. Mă videţi īn ce hal am ajuns. Mīne, poimīne, nu mai sīnt īn lumea asta. Doresc īnsă cīt mai sīnt cu voi, să mă ascultaţi şi să faceţi ce vă cer eu.
    - Anume ce,  tată? au īntrebat ei.
    - Aveţi răbdare că vă spun. De acum īnainte sīnteţi mari şi trebuie să fie fiecare din voi la casa lui. De aceea, cea din urmă dorinţă a mea este să vă īnsuraţi şi aşa să cunosc şi eu soarta ce-aţi avut-o īn lumea voastră. Deci plecaţi īn toată lumea, să vă alegeţi fiecare soţie şi o aduceţi aici, să facem nuntă cumu-i bine şi frumos, cumu-i sade omului bine şi cumu-i lăsat de bunul Dumnezeu. Cum veţi face, aşa veţi trage. Oricum va fi, nu veţi avea cui să bănuiţi. Eu nu mă amestec īn alegerea soţiilor voastre, nici cītu-i negru sub unghie. Mai ţineţi minte una, să nu uitaţi. Īn drumul vostru īn lume, pentru căutarea nevestelor voastre, să nu care cumva să vă muşte şarpele de inimă şi să vă abateţi pe la „Grădina cu flori fermecate”. De mi-ţi asculta toate, de voi va fi bine, de nu, voi veţi fi nenorociţi. Deci plecaţi īn lumea toată, fiecare īn cīte o parte şi umblaţi sănătoşi.
    - Să te găsim cu bine, tată - au răspuns ei.
    Şi s-au dus fiecare īn toată lumea, pentru căutarea soţiei lui.
    Cel mai mare fecior de īmpărat, nefiind mofturos, la curtea unui īmpărat a găsit o prinţesă de toată gingăşia şi frumuseţea. I-a spus gīndul. Au fost la un gānd amīndoi şi el s-a īntors la tatu-său cu nevasta, după cum dorise.
    Īmpăratul, văzīndu-l aşa de fericit şi temīndu-se de moarte, i-a dat coroana īmpărătească şi el a rămas īmpărat numai cu numele. Asta a făcut-o el, pentru că īşi luase grija de fecioru-său cel mic, Crinu, şi socotea că murise undeva, pentru că īntīrziase prea mult şi n-avea nici o ştire că-i mort ori viu.
    Fecioru-său, Crinu, a colindat lumea toată, īn lung şi-n curmeziş şi ca mai ba să găsească o prinţesă cu ceva lichici. Ba una era aşa, ba alta altfel şi nici una nu-i plăcea, că era cusurgiu din cale afară. A ales prea mult şi n-a găsit nici una la cherim. Şi cine alege, culege. Văzīnd el că nu-şi poate găsi după plăcere soarta lui īn lume, după atīta umblătură şi căutare, s-a hotărīt să se īntoarcă acasă, la tatu-său.
    A mers el cīt va fi mers, mult şi bine şi numai a ajuns la o grădină cu flori, a căror mireazmă, pajişte de verdeaţă īmprejur, cu freamăt de frunze de la copaci şi triluri de păsărele, te uimea. Era raiul pămīntesc. Aici se afla „Grădina cu florile fermecate” de care-i vorbise tatu-său să se păzească. Dar el uitase şi a intrat acolo īn grădină, a mirosit florile şi nu se mai putea sătura de fiinţa lor. Pe urmă, ieşind de acolo şi vroind să se ducă īn drumul lui, l-a cuprins un somn de moarte. A adormit ca un butuc, dus de pe lumea asta, că părea mort. Şi īn somn a visat că a venit la dīnsul o prinţesă de frumuseţe răpitoare, ca aceea nevăzută, neauzită, care i-a zis:
    - Ei, dragul meu logodnic Crinu, de mult mă cauţi. Iată-mă, ai găsit; să facem nunta şi să ne īnsoţim. Dacă nu vrei, iată-ţi las inelul meu de logodnă şi să vii după mine, că mă găseşti la saraiurile Sfintei Duminici, care-s tocmai la marginea pămīntului. Aşa rămīne.
    Pe urmă, el trezindu-se, a ţinut minte visul pe care īl socotea aidoma, mai ales că s-a pomenit īn degit c-un inel, cu totul şi cu totul de aur, care strălucea mai avan ca soarele şi care n-a mai fost īn lume de la īnceput şi pīnă atunci şi nici de atunci īncoace. Gīndindu-se bine la rostul drumului lui īn lume pentru īnsurătoare, a priceput că acolo era „Grădina cu flori fermecate”, de care-i vorbise tatu-său să se păzească. Dar acum greşise. Ea era a mai multor zīne, cari dacă puneau mīna acolo pe cineva, era vai şi amar de sufletul şi inima lui. Rău i-a părut că a călcat sfatul lui tatu-său īn picioare dar acum nu mai putea face nimic. A plecat de acolo spre tatu-său, cu inima īnsīngerată şi cu sufletul amărīt.
    După un drum ca acela, cīt va fi fost, a ajuns acasă. Văzīndu-l, tatu-său i-a zis:
    - Dragul tatii, de ce ai zăbovit atīta ? Eu socoteam că ai murit. Uite, frate-tău mai harnic şi-a adus soţia lui şi ş-a potolit viaţa. Tu ai venit cum te-ai dus, singur. Ce-ai făcut ?
    - Ce să fac, tată ? N-am găsit ceva de făcut treabă, ci tot ciurucuri. De aceea, mai bine stau singur, dacă nu-i ce-mi place mie ?
    - Bine, bine, dar cum să nu găseşti tu īn toată lumea asta o soţie pe placul tău ? Eşti prea mofturos şi pretenţios, băiete.
    - Dacă nu găsesc ceva, tată, care să-mi placă, ce vrei să iau pe Mama-Pădurii ?
    - Te văd īnsă cu inel īn degit, de logodnă şi prea trist. Oare n-ai fost pe la „Grădina cu florile fermecate” ?
    - Da, tată, omul greşeşte īn viaţa lui.
    - Vrasăzică n-ai ascultat vorba mea ? Treaba ta ! Da cu inelul din degit ce-i ?
    - Iaca aşa şi aşa, tată - şi i-a spus tot păsul, din fir īn păr, cu zīna.
    - Bravo, frumos de tot. Şi acu ce faci cu inelul ?
    - Mă duc după dīnsa, că inelul e īn locul ei, sufletul şi inima mea !
    - Dacă te duci, fătul meu, după zīna ceea, să ştii de la mine, că mai bine nu ţi-aş mai spune, īnapoi nu te vei mai īntoarce.
    - M-oi īntoarce ori nu, tată, eu mă duc după ea, că fără dīnsa nu mai pot trăi īn lumea asta.
    - Şi te duci, măi, nu vrei să mă asculţi, să fii liniştit şi să arunci inelul ei din degit la dracu ?
    - Nici nu-i de vorbit, tată, una ca asta.
    - Ei bine, dacă nu poţi şi nu poţi fără dīnsa, şi trebuie musai să te duci, eu te las, că n-am ce-ţi face. Dacă ai fi mititel, ţi-aş da una-două... şi te-aş linişti; īnsă acum eşti de capul tău om ca toţi oamenii şi cum īţi vei aşterne, aşa vei dormi. Iaca ce să faci, cel puţin aşa, īnainte de a pleca. Să-ţi dau eu un frīu al calului meu năzdrăvan, īnaripat cu douăsprezece aripi, pe care am călătorit, pe căile cerului, cum şi tatul meu, bunicul tău, Dumnezeu să-l ierte şi să-i fie ţărīna uşoară, căci a trecut īn lumea drepţilor de mult. De aceea, să te duci cu acel frīu la cīmp şi să-l suni, să-l suni, pīnă va veni calul năzdrăvan, care are darul sa ghicească gīndurile, să cunoască păsurile şi să priceapă firea omului. Cu el te vei duce īn căutarea logodnicei tale şi cīt va putea, te va ajuta şi el īn īndeplinirea dorului tău.
    - Asta-i uşoară treabă, tată. Zis şi făcut.
    A venit la el un Ducipal mare, mīndru şi voinic ca acela, care i-a grăit omineşte, pentru că pe atunci, cīnd va fi fost şi aceea, cum spune legenda, animalele vorbeau ca oamenii.
    - Ce vrei, stăpīne ?
    - Ce să vrau, calule ? Iaca aşa şi aşa - şi i-a spus tot păsul, din fir īn păr.
    - Bine, stăpīne, bine, īncalecă pe mine şi să te ţii bine. Şi cum vrei să te duc, ca vīntul ori ca gīndul ? 
    - Dacă mi-i duce ca vīntul, mă voi lovi īn drumul nostru de multe; să mă duci ca gīndul şi-i mai bine.
    Şi-a zburat calul cu el prin văzduh, trecīnd prin vīntul cel turbat, rădicīndu-se pe scările stelelor şi-a mers, a mers el mult şi bine, cīt va fi mers şi numai s-a lăsat din ceri pe pămīnt.
    - Vezi, stăpīne - a zis calul năzdrăvan - colo nişte saraiuri, mai departe ?
    - Da, calule.
    - Să ştii că acelea-s palaturile Sfintei Duminici şi-s la marginea pămīntului. Acolo-i zīna ce-o cauţi, logodnica ta. De aici īnainte, eu nu mai am nici voie şi nici putere să merg īnainte pentru că acolo-i graniţa de ţară. Deci te duci singur.
    - Mă duc, calule, dacă mă părăseşti.
    - Te duci, stăpīne, da“ să ştii că nu va fi bine. De aceea eu te sfătuiesc să te laşi păgubaş de aşa drum şi să ne īntoarcem acasă.
    - Asta, calule, nu se poate, decīt odată cu capul meu. Căci īn viaţa mea n-am ascultat pe tatu-meu, dar pe tine ?!
    - Treaba ta, stăpīne, fii sănătos şi umblă din plin.
    - Călătorie bună şi ţie, calule. Īţi mulţumesc că  te-ai ostenit cu mine şi m-ai adus aici.
    - Ce am putut, stăpīne, am făcut cu dragă inimă. Mai mult nu pot. Deci a doua oară, umblă sănătos.
    - Să trăieşti, calule, poate trăind şi nemurind, poate ne mai revidem.
    - Dumnezeu ştie, stăpīne, şi cel codru verde.
    Pe urmă, feciorul de īmpărat, Crinu, s-a dus spre saraiurile Sfintei Duminici. Apropiindu-se de ele, a văzut mai multe zīne care-i zīmbeau şi īntre toate, una era mai frumoasă, răpitoare. A mers răpide la ele şi cīnd a ajuns acolo, a văzut că toate zīnele ce le văzuse de departe, nu erau fete ori femei, ci flori. Cea mai frumoasă din toate, logodnica lui, i-a zis:
    - Ai venit, dragul meu Crin ?
    - Da, frumoasa mea logodnică.
    - Ai venit dar ai călcat cu stīngul īnainte şi-i bucuria īn mīna stingă, că ai īntīrziat prea mult şi afară de asta - sămīnţă de vorbă - cīnd ţi-am lăsat inelul şi am dorit să vorbim amīndoi, ca doi logodnici ce eram, n-ai vrut şi te-ai ţinut fudul.
    - Da, dormeam şi n-am ştiut de nimic.
    - Nu ştiu eu nimic şi să-ţi tacă gura. De aceea te-ai ostenit degeaba pe aici, după mine; pentru că nu mai putem face nunta şi deci nu ne mai putem uni păreche. Pentru toate acestea, te prifac īn floare albă ca omătul şi te vei numi crin alb.
    Īntr-o clipeală, el s-a prifăcut īn floare. Atunci a ieşit afară din saraiurile ei, Sfīnta Duminică; zīna, cīnd a văzut-o, s-a făcut la faţă roşie ca sīngele.
    - Ce-i acolo ? a īntrebat Sfīnta Duminică.
    - Ce să fie, Sfīnta Duminică - a răspuns zīna, care era logodnica feciorului de īmpărat Crinu - iacă aşa şi aşa - şi şi-a spus tot păsul, din fir īn păr, ce-a fost īntre ea şi logodnicul ei, Crinu.
    - Şi dacă a venit omul de pe alte tărīmuri la tine şi s-a fost chinuit atīta pe drum, nu puteai lăsa nemulţumirile ce aveai la o parte şi să te fi īnsoţit cu el ? Haaai ? Aşa-i frumos ?     
    - Păi am greşit, Sfīnta Duminică.
    - Ai greşit, n-ai greşit, eu nu vreau să ştiu nimic, căci ţin la sfīnta dreptate. De aceea, pentru o faptă ca asta, trebuie să-ţi iei plata şi mai multe nu. Deci te prifac şi eu pe tine, cum l-ai prifăcut şi tu pe dīnsul, īn crin roşu.
    Şi de atunci şi pīnă īn zilele noastre, trăiesc īn lume frumoasele, mirositoarele şi gingaşele floricele: crinul alb şi crinul roşu.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.