» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Povestea crinului


    A fost odată ca niciodată, pe cīnd treceau poveştile pe la mama pe la poartă şi pentru un căuş de făină ele īi spuneau mamei cīte polojenii toate, pe cari la rīndu-i mi le spunea şi mie.
    Pe vremea cīnd nu erau flori pe lume, zice-se a fost odată un īmpărat şi avea doi feciori. Cel mai mic era mai frumos decīt celălalt şi mai isteţ, ba şi bun de īnsurat; īnsă īmpăratul, vai de el, fiind acum bătrīn, īntr-o zi se hotărī să-i īnsoare pe amīndoi odată, să-şi ieie omul de-o grijă. Şi pe dată īi chemă şi le grăi:
    - Dragii tatii, eu am să vă gospodăresc. De aceea ar fi bine să vă căutaţi cīte o mireasă. Nu zic să luaţi pe cutare, ori pe cutare, ca pe urmă să nu vă placă şi să ziceţi, n-ar mai putrezi tata, ci cotrobăiţi-o unde īţi şti; da fie de la marginea pămīntului, da din mijlocul lumii, de unde īţi crede, numai să ţineţi casă ca oamenii, da numai drăguţilor pe la „Lacul Verde” de la marginea īmpărăţiei, să nu daţi; să fugiţi de lacul cela ca de blestem; nu de alta, da bine nu are să vă meargă şi e păcat de voi să rămīneti neoameni.
    - Dar dacă e aşa de rău, tată - grăi cel mai mare - de ce nu l-ai scurs, nu l-ai secat ?
    - Hīm, măi băieţi, am īncercat să fac şi lucrul ista, da“ abia am īnceput şi īntīi mi-a murit un băiet, care era mai mare decīt voi, pe urmă maica voastră. De atunci am pus un stīlp de piatră pe mal şi am dat ştafetă īn toată īmpărăţia, să se ferească ori şi cine de el, mai cu seamă cei din neamurile mele. Că nu ştiu ce are, că a vrut bietul bunică-miu să-mi spuie, dar abia a prins să-mi povestească şi căzu trăsnit; iar pe tată-meu nu l-am apucat că a murit săracul de tīnăr la o bătălie şi eu eram numai de un an.
    Pe atunci părintele vorbea şi copchilul asculta şi numai dacă īi da voie părintele īl īntreba, iar dacă erau mai mulţi īn casă, numai cel mai mare vorbea; dar toţi din voia părinţilor nu ieşeau măcar de i-ar fi ars cu foc.
    Aşa şi băieţii iştia, cum auziră de unele ca astea, spuseră tatălui lor să n-aibă nici o grijă şi se gătiră de drum. Dar de, de toate s-o feri omul, da de păcat cam greu; că este o vorbă: „cīnd e să dai peste dīnsul, ori īl cauţi, ori te caută”.
    Şi au plecat băieţii, cel mai mare către sfinţit şi cel mai mic către soare răsare. Şi umblară ei prin lume poate ani. Şi au dat pe la toate curţile īmpărăteşti şi au văzut tot felul de domniţe, care de care mai minunate şi mai avute. Şi au bătut toate drumurile şi cărările şi cu greu cel mai mare s-a īnturnat cu o mireasă; dar cel mai mic a īntīrziat şi o ales şi o ales şi n-a cules nimic.
    Ce avea, că nu se prindea nimic de sufletul lui. Vedea o domniţă frumoasă, i se aprindeau călcīile, ştii pe ceas, după dīnsa şi cīnd să intre īn vorbă, se răcea ca un fier scos din foc şi zvīrlit deoparte. De acolo mai migălea ce migălea şi īncăleca calul şi pe ici ţi-e drumul la altă casă. Cu toate astea, un foc ardea īn el. Voia ceva şi nu voia, dar ce voia, nici el nu-şi da cu mintea. Īntr-un tīrziu, după ce se făcuse de rīs la toate curţile īmpăraţilor, o porni īnapoi acasă, plin de năduf şi colb.
    Şi erau pe vremea ceea nişte călduri īnăbuşitoare şi o secetă şi cum a dat, că a păşit īn nişte pustiuri, numai năsip şi piatră şi nici un izvor şi i se usca gura bietului băiet de sete şi era lac de apă. Şi cu cīt se apropia de hotarele īmpărăţiei, cu atīta i se părea că stă pe loc şi, Doamne cum s-ar fi scăldat şi ar fi băut o leacă de apă.
    Da dădu Dumnezeu şi dă cu ochii de nişte munţi şi pe munţii ceia erau copaci; atunci simţi că hotarul e aproape. Şi merse el, merse şi deodată dă de ceva sclipitor la poalele munţilor, ceva īntins ca o tablă de argint viu. Aicea băietul īşi făcu cruce:
    - Bogdaproste, Doamne, că am dat de apă.
    Şi se grăbi īntr-acolo. Şi spre bucuria lui, dădu de o apă limpede, de i se vedea fundul, dar verde, verde ca iarba şi īntinsă spre poalele pădurii, unde se īntindea o pajişte verde şi moale şi pe apa ceea īnotau alene şi fără nici o grije, treisprezece lebede: şase īnainte, apoi una mai chipoasă şi mai fudulă ca toate şi după dīnsa alte şase. De īnsetat ce era, de cald ce-i era, a uitat de toate şi repede dădu drumul calului să pască, iar el se dezbracă şi după ce sorbi cīţiva pumni de apă şi se răcori, bobīldīc şi el īn iaz. Se scăldă, se curăţi de praf, da“ cīnd să iasă, văzu că nu departe de el, pe mal, era un stīlp de piatră.
    „Măi, ce-am făcut eu” şi-a zis băietul, te-i mira că eu m-am scăldat chiar īn „Lacul Verde”. Şi fuga la stīlp; ameţi. Se scăldase chiar īn apa blestemată. Da“ nu păţise nimic. Băuse apă şi el şi calul; īnciudat, se mai uită īn apă. Poate era ceva. De unde ! Năsipul se vedea ca īn palmă şi doar către un mal se vedeau treisprezece lebede albe: una īnainte şi celelalte mai īn urmă. „Amu dacă a fi ceva rău”, īşi zise flăcăul şi īnfricoşat scoase paloşul şi aşteaptă. Nu se ivi nimic dar păsările se auzeau prin păduri şi boarea vīntului cu miros de codru de brad şi linişte şi linişte... 
    „M-am spăriet degeaba”, īşi grăi băietanul īntr-un tīrziu; „iată de ce aveam să mă tem. Da suciţi mai sīnt şi bătrīnii iştia, Maică Preacurată”. Şi numai putea flăcăul de osteneală şi deodată parcă o vrajă īl păli, că parcă toate oasele se desfăcură īn el, ochii prinseră a i se īnchide. Clipoci de cīteva ori şi se culcă pe iarbă şi adormi dus.
    Şi pe cīnd dormea el aşa, deodată visă că cele treisprezece lebede s-au prefăcut īn zīne, iar cea care era īn mijlocul tuturor, părea schimbată īntr-o domniţă de toată minunea, albă ca romaniţa, cu păr lung īnvălătucit de trei ori pe deasupra frunţii.. Şi peste părul cela strălucea o coroană de aur, avea ochi negri ca şi porumbelele, sprīncenele subţiri, de parcă erau scrise şi, īmbrăcată cu un strai alb, numai aur şi pietre scumpe, şi avea luna īn piept şi soarele īn spate, şi s-a apropiat de dīnsul, i-a pus mīna pe frunte, i-a netezit faţa cu mīna de cīteva ori, dar şi dīnsul parcă voia să puie mīna pe dīnsa, dar nu avea nici o putere īn mīini şi stătea ca răstignit.
    - Fecior de crai, scoală ! i se păru că vorbeşte dīnsa.
    El parcă vedea tot şi sufletul īn el să zbuciuma fără să poată face o mişcare.
    - Scoală - i-a zis - şi mă mīntuie de vraja care-s legată. Feciorul de īmpărat parcă se smuci să se ridice şi nu putu.
    - Doamne  Dumnezeule - zise  el - ce-i asta  de nu mă pot mişca ? Aud, simţ şi nu pot face ce vreau !
    - Nu te scoli ? - īi mai vorbi dīnsa - bine. Atunci să mă cauţi la marginea pămīntului, īn īmpărăţia tainelor.
    Şi zīna cu roabele ei plecară.
    Aici, īn truda lui sufletească, īşi dădu seama şi scuturīnd capul ca şi cum ar fi căutat să se ridice deasupra unei ape, se trezi şi se uită īn jur; nimic decīt cele treisprezece lebede ce se plimbau pe marginea apei, fudule, liniştite, afundīndu-se din cīnd īn cīnd īn apă, ieşind iar curate, albe şi parcă ar fi īnotat īn aer. Cīnd īşi aruncă ochii pe mīnă, un inel de aur cu pietre scumpe. Īl scoate şi citeşte „Zīna-Zīnelor, Floarea-Florilor” şi numai atunci īşi aminti de ce visase.
    - Să ştii - vorbi dīnsul - că lebedele acestea nu-s curate. Bine a zis ghietul tata. Geaba vorbeam de rău pe moşnegi, că tot ei săracii ştiu mai multe.
    Da chipul zīnei i se sălăşluise īn suflet. Cīte īmpărăţii umblase, īncă nu-i dase ochilor să vadă aşa minune şi parcă şi atunci simţea mīngīierea zīnei pe faţa lui.
    „Să ştii că asta mi-i ursita” īşi dădu băietul cu mintea „Da unde-a fi marginea pămīntului şi īmpărăţia tainelor ?” Şi ca să nu uite visul, īl scrise.
    Se mai uită la inel: „Numai că e o vrajă”, īşi zise dīnsul. „Numai că e ceva adevăr īn vraja asta. Să vedem”. Şi luīnd arcul īl īndreptă spre lebede dar trase īn gol, căci lebedele pieriră ca prin farmec şi după ce trecu săgeata, iar se arătară. Mai trase o odată, tot aşa. A treia oară simţi că-i seacă mīna.
    „Asta īncă-i una”, īşi zise el. Şi chipul zīnei iar īi veni īn minte şi īl īncălzi şi se puse jos şi plīnse de ciudă. „Mă duc acasă”, īşi grăi el, „să-i spun şi tatii şi de a fi mă duc s-o găsesc şi de-oi fi amăgit, apoi las pe mine”. Şi o porni spre casă.
    Da dorul, pīrdalnicul, tare īl rodea. S-ar fi dus de acolo după dīnsa, īnsă unde, că doar din lume a venit şi cīt a umblat, n-a auzit măcar vorbindu-se de Zīna Zīnelor, Floarea-Florilor.
    De zece ori s-a īnturnat să se ducă s-o caute şi de atītea ori s-a īnturnat īnapoi. La urmă parcă s-ar fi sfīşiat o bucată din inimă şi ar fi aruncat-o, se smīnci din tot sufletul şi īşi grăi: „Mă duc de-amu īntins acasă. Şi de mi-a lămuri tata lucrul ista, o să plec īn lume, chiar dacă n-ar scoate o vorbă. Că a nemerit orbul Brăila, da“ īncă eu īmpărăţia tainelor” şi hotărīt o porni.
    Ei, da acasă să schimbaseră lucrurile; fratele cel mai mare făcuse şi nunta şi amu sta să se suie pe scaunul ţării.
    Numai dīnsul pricăjitul venea singur şi cu oful la inimă. Cīnd ajunse, s-a bucurat bietul bătrīn, cum se bucură fiecare părinte pentru copchilul lui, cīnd nu-l vede amar de vreme.
    De la īnceput, flăcăul s-a cam săit să spuie cele păţite dar dorul īl pīrlea amarnic; cīte domniţe erau la curtea lui tat-său, nici la degetul cel mic al zīnei nu erau de chipoase şi din pricina asta umbla tot supărat, tot suspinīnd. Īmpăratul pe loc şi a băgat de seamă treaba asta; şi a prins a da petreceri, mese cu muzici, doar l-a mai īnveseli, da toate nu-i făceau nici cald, nici rece.
    Atunci īl īntrebă ce are.
    - Eu ? - īi răspunse - n-am nimic.
    - Măi, tu ai fost pe „Lacul-Verde” - īi zise bătrīnul.
    - Din păcate, să ţi-o spun drept, am fost.
    - Ai fost la „Lacul-Verde” ?
    - Fost...
    Atunci īmpăratul īşi īmpreună mīinile şi căzīnd īn genunchi, strigă către cer:
    - Doamne, Doamne, de ce m-ai făcut; de ce m-ai sorocit īn felul ista ? Doi mi-au mai rămas şi din ei să mi-l mai iei pe cel mai mic, pe cel mai drag, mīngīierea bătrīneţelor mele. Doamne, Doamne, de ce mi-ai dat să văd şi asta ? Şi cum te-ai dus ? īntrebă bătrīnul, ridicīndu-se mai liniştit.
    Băietul īi spuse, iată aşa şi aşa şi īi arată inelul.
    - Vai, Doamne - a zis moşneagul - parcă anume a fost scris. Şi cum ţi-am mai purtat grija. Aruncă-l, măi băiete, pustiul de inel, să scapi măcar cu atīta.
    - Dacă nu pot, tată, am īncercat şi nu pot; cum vreau să-l scot, parcă īmi sfīşii sufletul.
    - Of, of, of şi frate-tău cel mai mare şi el nu m-a ascultat. Am zis numai aşa că a murit, dar el s-o dus şi īnapoi nu s-o mai īntors, s-o dus amăgit de ghisuri; iar maică-ta săraca, s-a prăpădit de dorul lui. Da“ tu aruncă inelul.
    - Tată, nu pot.
    - Atunci nu mai eşti al meu - şi īmpăratul prinse a plīnge cu amar. Şi toată curtea se sculă pīnă la unul şi ostaşi şi tīrgul īntreg se burzului la supărarea bătrīnului şi īl īntrebară sfetnicii ce e.
    El le spuse. Dar toţi găsiră că nimic nu-i de făcut, decīt să se ducă băietul īn lumea lui. Īn van căutară toţi să-l mīngīe pe ghietul tată, că nimeni nu avu putere; da băietul se ridică şi glăsui:
    - O,  tată şi iubiţi sfetnici, noi, tineretul de azi, n-avem inima celor de ieri. N-avem inimă de piatră. Avem de carne. Şi carnea dacă o tai, sīngeră. Eu nu mai pot trăi; şi dacă nu mă duc la dīnsa amu, pe loc, plesnesc. Mai mult că mi-a spus că şi un frate al meu mai mare e dus după dīnsa.
    - Doamne, Doamne - grăi īmpăratul - ce belea şi-a făcut. Bine, du-te amu, da vezi ascultă măcar de sfaturile ce le-i primi.
    Şi īmpăratul se sui īn pod, cotrobăi prin nişte lăzi vechi şi scoase o pereche de hăţuri şi mai vechi, īnădite cu funie.
    - Ia-le - īi zise el - şi te du afară la cīmp şi le scutură şi de ce-i vedea să nu te sperii şi pe urmă să vii să te văd.
    Aghia scutură băietul frīul şi dinspre miezul nopţii se văzu ceva ca o pasere, pe urmă ca un uliu, pe urmă şi mai mare, pīnă dădu că nu seamănă nici unei zburătoare şi că lăsīndu-se īn jos, e un cal cu aripi.
    - La poruncă, stăpīne - zise dihania cu glas de om, cum se văzu jos. - Şi nu te speria, că eu am purtat pe spinarea mea pe tată-tău şi pe frate-tău cel mai mare. Tată-tău şi el a fost pe la apa verde; şi ce a păţit săracul, ca şi tine, da el a fost cuminte şi a ascultat ce l-au īnvăţat alţii şi azi e mare īmpărat. Numai frate-tău, vai de el, nu a vrut să asculte şi azi e prăpădit pentru totdeauna. Amu dacă mă vei asculta, va fi bine de tine, dacă nu, cum ţe-i aşterne aşa vei dormi. Mai īntīi ţi-o spun să părăseşti pīrdalnicul de dor.
    - Dacă nu pot. Nu ştiu ce mă trage o aţă străină. Şi apoi cīnd am auzit şi de fratele meu că e īnsurat, parcă mai tare mă frige la inemă, şi nerăbdarea de a avea şi eu o nevastă mă face să-ţi zic să plecăm chiar amu.
    - Stai o leacă - grăi calul - ai uitat că trebuie să te vadă taică-tău īntīi.
    - Iată,  măi  băiete - īi  vorbi  īmpăratul - aista  de  azi īnainte are să-ţi fie şi tată şi mamă şi să-l asculţi, că de nu, sa nu ţi se pară şagă, că ce-i păţi, n-ai să īmpărţi cu nimeni.
    A doua zi de dimineaţă, cīnd ciocīrlia o pornea spre vīntul cel turbat, calul cu feciorul de īmpărat o ajungeau din urmă, pīndiţi din capul scării palatului, de tatăl băietului, care cu mīna cozoroc la ochi, īi privi pīnă cīnd nu i-a mai văzut.
    Şi au mers ei cīt au mers, cīnd numai ce văd īn zare un munte; cu capul lui ţinea cerul să nu cadă; iar cīnd īnsera, se vedeau nişte lumini ca două cuptoare cu jăratec.
    - Oare ce-a fi acolo ? - īntrebă băietul.
    - Ce să fie ? De amu ţine-te bine, că ce se vede e scorpionul, stăpīnul locului pe care călcăm şi de nu-i lua seama, mergi drept īn gura lui.
    Īn adevăr, era un scorpion fioros: cu labe de urs şi faţa de mīţă, ce şedea pe brīnci, căutīnd cu ochii īn toate părţile, doar nu a prinde ceva d“ale gurii. De trecea vreo dihanie, el doar punea laba pe dīnsa ca şi o mīţă, ca pe un şoarec; de trecea vreo pasere, doar īntindea limba şi o prindea, ca şi cum prind şopīrlele muştele; iar să treacă pe deasupra capului lui vreo zburătoare, nici pomină; aşa că pe locurile cele nu se prea vedeau ades vietăţi; iar calul cu băietanul păreau pe līngă el o albină.
    Abia se apropiară şi scorpionul se zborşi şi răsuflarea lui părea un vīnt ce īnfioară frunzele.
    - Spune-i să-ţi dăie voie - grăi calul.
    - Dă-mi voie, scorpionule, să trec - zise băietul.
    - Hīmm ! - gemu el zbīrlind o mustaţă ca o limbă de pădure şi scoase nişte ghiare ca nişte prăjini.
    - Stăpīne - vorbi calul - ascute-ţi repede paloşul, că aici nu-i de şeguit.
    Şi īn vreme ce băiatul făcea aşa, scorpionul doar zīmbea.
    - Amu ţine-te, stăpīne - şopti calul - şi bagă de seamă, īncotro m-oi repezi, acolo să dai.
    Şi calul se repezi. Scorpionul īntinse limba să-i soarbă, da feciorul de īmpărat i-o crestă. Dihania şi-o retrase tresărind; valuri negre de sīnge i se prelinse dintre buze şi se ridică īn patru labe. Atunci se văzu că e lung cīt un lanţ de munţi.
    Aice scorpionul īntinse o gheară să-i prindă ca pe o muscă, da calul cum se repezi, că băietul īi tăie două gheare. Alte valuri de sīnge, ca nişte gīlgīituri de cişmele, īnecară locul şi scorpionul gemu, gemu adīnc, de se cutremura pămīntul.
    - Amu repede să-i scoţi un ochi - grăi calul şi īn vreme ce scorpionul se răcădui cu toată străşnicia, să-i facă una cu pămīntul, calul se repezi şi băietul īi vīrī paloşul īn ochi.
    - Aoleo - doar a făcut scorpionul - de ştiam că-mi sīnteţi de iştia, de mult v-aş fi sorbit - şi se tăvăli cu faţa īn mīini de durere.                                         
    Īnsă calul nu-i dădu răgaz. Capul scorpionului nu-i lăsă să treacă; atunci el grăi feciorului de īmpărat, să caute să-l izbească īn frunte, şi-i făcu o tăietură aşa de adīncă, că părea o vale īntr-un munte risipit şi sīngele ţīşni de stropi cerul şi īnecă pădurile şi gemu de parcă ar fi fost un huiet de iad; pe cīnd băietul trecu pe drumul croit prin creierii dihaniei.                
    Şi merseră ei, merseră, pīnă n-au mai īntīlnit nici sate, nici tīrguri şi au ajuns la o apă mare, strejuită de nişte pomi pīnă la nori şi umbroşi, că nu-i mai cuprindea soarele tulpina, şi aveau nişte roade de felul ghindei şi mare, că de-ai fi pus două ciobace, sau cum le mai zice, luntre de pescari, una peste alta, numai bine făceai una cīt coaja rodului. Şi tocmai jos erau căzute mai multe; iar pe celălalt mal, un palat numai de oglinzi şi īn jurul lui numai grădini, flori şi verdeaţă.
    - Stăpīne - grăi calul - am ajuns. Acela e palatul zīnei pe care ai văzut-o īn vis. Eu aş zice aşa; să arunci inelul īn apă. Ea are să iasă şi are să te cheme. Dar tu să nu te duci, ci dezbărat odată de inel, poţi să te īntorci acasă.
    Feciorul de īmpărat făcu īntocmai şi īndată din palat ieşi o domniţă īmbrăcată īn alb şi tot ce era pe dīnsa strălucea, şi īncunjurată de o mulţime de fete. Se uită spre partea unde era şi īi făcu semn cu mīna; fetele toate scoaseră basmalele şi fluturīndu-le īl chemară. Da calu“ iar īi grăi:
    - Stăpīne, nu te duce ! Nu te duce, stăpīne ! Nu te potrivi femeii. Că ea are vorba blīndă, mīna dulce, că nimeni nu-i harnic să-i ştie gīndul ei cīteodată.
    - Nu uita, calule - vorbi băietanul - că mama mea a fost femeie şi ea a iubit pe tata şi de focul copchiilor a murit.
    - Aşa e - grăi calul - o ţin şi eu minte. Dumnezeu s-o hodinească, da“ e vorba de zīna asta. Asta, măi băiete, e de cele cu marafeturi la cuvīnt şi cam nu ştiu ce-are de īmpărţit cu neamul tău, căci cīţi s-au scăldat īn apa verde, oameni n-au mai fost.
    - Ce vorbeşti tu, cal prost, īi fi avīnd tu alte daruri, dar eşti la minte ca şi curcile.
    - He, hei, stăpīne,  mi se pare că te-ai cam īntrecut cu şaga. Ai noroc că eşti feciorul lui tată-tău, că zău nu  ştiu ce-ai păţi. Ştiu că firea mea de dobitoc e să nu ştie multe. Şi de aceea n-am să dau socoteală de nimic.
    Dar zīnele tot īl chemau şi zīna cea frumoasă se făcu că moare.
    - Fecior de īmpărat ! Fecior de īmpărat ! strigară celelalte roabe ale ei – vină ! vină ! că de nu vii moare, moare... Fie-ţi milă de iubirea ei.
    - Aoleo, cal blestemat - grăi flăcăul - mă duc, nu vezi că moare, i-a venit rău că nu mă mai duc.
    Īn zadar se ruga calul să nu să ducă, că n-are să fie bine. Băietul despică una din roadele de pe jos īn două; miezul īl azvīrli deoparte şi puind coaja pe apă, hai, hai, dīnd cu mīinile, o porni spre celălalt mal.
    - Apoi mergi sănătos, stăpīne - grăi calul. - Aşa a făcut şi frate-tău...  şi plīngīnd calul cu lacrimi, se īnturnă īnapoi.
    „Tocmai” īşi zise feciorul de īmpărat. „Abia oi vedea-o şi eu”.
    Dar, Doamne, cīnd ajunse băietul acolo, īn loc de treisprezece zīne, erau treisprezece flori fără trup de om, ci numai īnsă faţa aveau de femeie. Una era mai mīndră, aşa cum o visase flăcăul, aşa cu părul ca fata lui Pitac, atīta că avea coroană pe cap, care cum īl zări, prinse să rīdă şi grăi:
    - Vai de bărbatul care se ia după mendrele femeii şi nu ştie ce vrea. Da“ amu bine ai venit. Te aşteptam chiar. Şi tare īmi era frică că nu vii. Şi amu să-ţi spun pentru ce te-am adus aice. Te-am amăgit. Eu īs o fată de īmpărat vestit, care de cīnd e lumea, a fost īn veşnică duşmănie cu strămoşii părintelui tău şi īn bătălii grozave, de se pustia cīte jumătate īmpărăţia. Tatăl meu, care a trăit acum trei mii de ani, şi un strămoş al tău, au văzut că e rău şi ca să se curme odată toate bazaconiile, au vrut să se īncuscrească, să mă deie după feciorul strămoşului tău; da ura īmpotriva neamului tău era aşa de mare īn mine, că i-am spus, măcar de m-ar tăia, de m-ar jupui, eu nu mă duc. Şi nu m-am dus şi-au pornit iar bătaia. Da“ īnainte, tatăl meu m-a rugat īn genunchi să-i fac pe voie, şi parcă īl văd cum se ruga: „fata mea, nu mă lăsa, nu mă lăsa copchilul meu să vărs sīnge nevinovat”". Şi eu n-am vrut. Iar tatăl meu a presimţit, se vede, că nu are să se mai īntoarcă şi m-a blestemat că eu şi roabele mele să trăim cīt a trăi Vavilonul şi să nu mă ierte Dumnezeu, dacă a rămīnea bătut, pīnă nu oi preface nouăzeci şi nouă de neamuri de-a strămoşului tău, īn ce a fi mai drag soarelui şi inimii. Şi dusu-s-a părintele meu şi nu s-a mai īntors. Iar strămoşul tău a pustiit toată ţara, de n-a mai rămas găină īn viaţă şi piatră pe piatră, din palate şi case iar eu m-am aruncat īn „Lacul Verde”, cu roabele mele. Dar n-am murit şi am căzut undeva afund tare, pe altă lume şi m-am trezit aice, unde mă aflu adăpostită īn lăcaşul Sfintei Vineri, care mi-a spus că aceea ce īi drag soarelui şi inimii, e floarea, şi ca probă ne-a prefăcut pe noi mai īntīi īn flori, apoi auzind de ce m-am aruncat īn „Lacul Verde”, mi-a dat darul de a mă preface īn orice, numai să pot amăgi urmaşii strămoşului tău şi să-i schimb īn flori, pīnă la nouăzeci şi nouă neamuri. Pīnă amu, pe nouăzeci şi opt i-am pus bine, astăzi cu tine, īmplinesc numărul - şi floarea, schimbīndu-se iar īn zīnă, aşa cum era īn vis, īi azvīrli vălul ei alb de pe dīnsa peste flăcău şi grăi.
    - Pentru că mi-ai venit la urmă şi īţi zice Crin, aşa să te numeşti, singura floare care-i mai lipseşte Sfintei Vineri īn grădina ei - iar cīnd ridică vălul, feciorul de īmpărat era schimbat īn o floare albă, ca un păhăruţ de porţelan şi cu foile late, netede.
    Da īn momentul cela, iată că ieşi şi Sfīnta Vineri din palat, cu o lumānare īn mīnă; iar zīna se ruşina aşa de tare, īncīt se īnroşi ca focul; iar Sfīnta īi vorbi:
    - Dacă erai mai bunişoară la inimă şi īl primeai ca pe un logodnic, te prefăceam iar īn femeie, dar aşa, să te prefaci şi tu īn perechea lui. Şi zīna la asta s-a şi prefăcut īn alt soi de crin, care e crinul roşu. Şi fata rămase tot o floare ca şi crinul alb, dar roşie, de ruşinea ce o simţi īn faţa Sfintei Vineri..
    Sfīnta Vineri avea amu o sută de flori, tocmai cīte-s pe tot pămīntul dar īncă nu aveau miros, că toate erau făcute din diferiţi oropsiţi ai scrisei, ce veniră pe la „Lacul Verde”.
    După asta, se duse īn casă şi se īnturnă cu o mulţime de sticluţe şi pica pe fiecare floare cīte un miros deosebit iar pe crin toate mirosurile şi smulgīnd cīte o floare, le zvīrli pe apa ceea, dīnd fiecărei flori grai, să-şi spuie povestea ei īn lume, şi apa ceea cică e apa Sīmbetei care īncinge pămīntul şi care īmparte apa şi toate mările şi pīraiele, şi pe unde s-au oprit cīte o floare şi a poposit, a tot povestit soarta ei la oameni.
    Hei-hei, da de atunci e mult. Pīnă la Domnul Hristos, cică şi dobitoacele şi apele vorbeau dar pe urmă au amuţit şi n-au rămas decīt poveştile, să spuie ele cīte minunăţii toate, īntre cari e şi povestea crinului. Şi cu asta, măi Ionică, mīncai o alună şi īţi spusei o mare minciună..


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.