» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Busuioc şi brīnduşa


    A fost ce-a fost, că dacă n-ar fost-fi, nu s-ar vrut povesti, că nici mie nu mi-e drag a minţi, ca şi la purece a sări, din păriete īn păriete, dar mai mincinos o fi cine m-o crede.
    A fost pe vremea aceea, cīnd fiecare sat īşi avea īmpăratul său. Erau atīţia īmpăraţi, de nu-i mai puteai număra; afară de sate, mai aveau şi pădurile īmpăraţi şi īncă īmpăraţi de cei tari, de cari toată lumea se ascundea. Adecă erau pe vremile acelea pădurile pline de zmei, cari, cīnd le venea poftă, coborau la sate şi făceau pacoste la oameni, furīndu-le fetele cele mai frumoase. Pīndeau zmeii după ele, cīnd mergeau după apă la izvor, le prindeau īn braţe şi apoi cară-te, băiete, cu ele pīnă īn fundul pădurii, īn desişul copacilor, la curţile lor cele frumoase, de unde nu mai puteau scăpa, dacă cumva atare voinic n-ar fi fost īn stare să le scape, omorīnd pe zmei. Dar şi voinicii, cei mai mulţi īşi lăsau ciolanele p-acolo, că de-i ochea vreo zmeoaică, īi omora pe loc, ori că de nu-i omora, de-i lăsa să se īntoarcă de unde au venit, īi fermeca, de pīnă-i lumea nu mai era om la loc. Era rău pe vremea aceea dar era şi bine de omul frumos.
    Pe vremea aceea trăia un īmpărat īntr-o ţară şi īmpăratul acela avea şapte fete. Li-am ştiut şi numele dar le-am uitat, că-i mult de atuncea, numai pe cea mai mică nu o am uitat, că o chema Brīnduşa. Frumoase erau tus şepte fetele īmpăratului, nu-i vorbă dar ca Brīnduşa nu era nici una; ea era ca o cruce. Tus şepte erau fete-n păr, tus şepte de măritat, la tus şepte umblau peţitori dar nici una nu voia a se mărita, toate vreau să rămīnă tot fete. Vezi bine, că de vină era o şireată de babă, care le tot cīnta:
            Draga mamei mīndră fată, 
            Să ştii cum e măritată, 
            Şedere-ai la mă-ta fată, 
            Şi ţi-ai purta fetia, 
            Ca popa vanghelia.
    Lor le era groază să se mărite, cu toate că gīnd ar fi avut. Şi bietul īmpăratul era năcăjit pe fete, că nu vreau să se mărite, se temea că li-a ieşi numele că-s fete bătrīne, deci īşi da toată truda să le īnduplice să se mărite, că vezi bine, de ai avea şapte fete, chiar īmpărat să fii şi te pui pe gīnduri. Fetele īn urmă s-au gīndit cīt s-au gīndit, apoi au răspuns īmpăratului aşa:
    - Ne-om mărita, tată, dar silite nu, numai după cine ne-a plăcea nouă.
    - Fie şi aşa, zise īmpăratul, numai să vă măritaţi, că bine vedeţi voi că eu sīnt bătrīn, nu ştiu ziua şi ceasul cīnd voi muri; atunci ce-a fi de voi de nu-ţi avea bărbaţi cari să deie piept cu greutăţile lumii ?
    Acum s-ar fi măritat, dar ştiţi vorba: „măritatu aşteaptă luatu” iar acum de-o vreme-ncoace, nu se mai arăta nici un peţitor. Ce era să facă ? Să trimită ele vorbă ? Nu le venea la socoteală, că oricum, īi lucru hīd să peţească fetele, să fi fost chiar de īmpărat, īmpleteau cosiţă albă, dacă nu le cere nime.
    Dar dă Dumnezeu, că un īmpărat din satul vecin face o pretrecanie cu voie bună şi chemă şi pe īmpăratul ăst cu şepte fete. Bucuria lor, că acolo s-or īntīlni cu feciori şi le-o peţi. Se şi gătiră toate frumos şi se duseră la voie bună. Adecă acolo era adunată toată lumea din şapte ţări: feciori şi fete, mame şi părinţi, toţi erau acolo; cei tineri jucau şi-şi petreceau ca tinerii iar bătrīni se uitau la ei cu lăcomie şi povesteau din vremile cīnd erau şi ei tineri, de le zburda mintea după joc.
    Cīnd era colo cătră miezul nopţii, se auzi prin curte o durăitură, de nici căruţa lui Ilie proorocu n-ar fi durăit mai pogan. Toţi se spăimīntară dar īndată īşi veniră iară īn fire, după ce trecu durăitura, că nu ţinu mult. După ce-şi mai petrecură un scopot de vreme, gazda casei īi chemă pe toţi īn altă casă la cină, unde erau īntinse mesele, ca la īmpăraţi, colea, cu tot feliul de mīncări şi beuturi şi se aşezară ei la mese, care după rang şi după vrednicie dar tinerii ca ei, se puseră tot un fecior şi o fată. Līngă Brīnduşa īncă se puse un fecior de īmpărat, frumos numai ca el, cu numele Busuioc. Cum stau ei şi se ospătau, mai mīncau, mai glumeau, ca tinerii, numai băgară de seamă că o păreche de tineri streini, un fecior şi o fată, nu-şi mai luau ochii de pe ei. Cīnd băgară una ca asta de seamă, atīt Busuioc cīt şi Brīnduşa, mai că īncremeniră şi numai feţe-feţe ţipau de năcaz, că pe ei īi spionează streinii acei doi şi i-or deochia. Da“ iară īşi veniră īn fire, povestiră mai departe dar nu aşa cu voie bună ca pănă-ntr-aceea, că streinii cei doi tot la ei se uitau.
    După cină mai jucară un joc, două şi colo de cătră ziuă, se gătară de cale. Surorile Brīnduşei şi cu tatăl lor, te miri cum ieşiră de la joc fără Brīnduşa, că ea bag seamă povestind cu drăguţul ei, īncă n-a băgat de seamă că ai lor se duc; destul că cīnd vede că ai lor īs duşi, dă să se strecure prin mulţime afară la căruţă. Dar cīnd fu afară, numai simţi că neşte braţe tari o ridică de subsiori şi o repede pe cal şi du-te copile. Ea nici nu apucă a striga „vai”, cīnd şi era sus la nori, călare pe un cal năzdrăvan şi ţinută strīns īn braţe de feciorul cel strein, unde şi ameţi biata fată şi nu mai ştia pe ce lume-i.
    Şi oare cine o furase ? Uite cine: feciorul cel frumos, care se uita de la altă masă tot la ea, cīnd vorbea cu Busuioc; el era un zmeu, venise anume la ospăţ cu soru-sa, el ca să-şi aleagă o fată frumoasă iar ea ca să-şi aleagă un june. El, zmeul, făcu durăitura cea mare la miezul nopţii, cīnd sosi iar acum, cīnd a ridicat pe Brīnduşa, se īntunecase curtea, de nime nu mai văzu nimic un scopot de vreme. Soru-sa, zmeoaică, īncă īşi pusese ochiul pe un tīnăr, pe Bosucioc, dar nu se putu apropia nicidecīt de el, să-l răpească, din care pricină se īntoarse foarte supărată cătră casă.
    După ce se mai lumina, după ce trecu īntunecimea ce o făcuse zmeul, se dezmeteciră ospeciorii dar pe Brīnduşa nu o aflară nicăiri, nu ştiau ce s-a putut īntīmpla cu ea, că ei nu văzură cīnd o fura zmeul. Căutatu-o-au ca pe acu, pe tot locul, dar nu-i şi pace. Acum īncepură surorile şi tată-so a plīnge şi a se dăoli după ea, de gīndeai că s-or prăpădi, dar toate īn zadar; iar Bosuioc zise:
    - Nu plīngeţi, că ori īmi pun capul, ori o aduc, de nu vie, măcar moartă.
    Nici nu mai merse Busuioc p-acasă, ci luă un cal de la trăsură, se sui pe el şi hai la drum ! Nemīncat şi nebeut, a mers o zi de vară, de dimineaţă pănă-n seară; cīnd era pe īnsărate, ajunse la o margine de pădure, unde era o căscioară. Obosit şi flămīnd cum era, se rugă de stăpīnii căscioarei să-l găzduiască peste noapte, că are cu ce le plăti dar miez de merinde pentru el, ori fir de nutreţ pentru cal nu are. Gazdele casei erau nescari creştini de treabă şi oameni de omenie, deci īl lăsară bucuros, nu pentru plată doară, ci pentru facere de bine, că-i pomană să scuteşti pe cei streini şi să saturi pe cei flămīnzi. Băgară dară calul lui Busuioc īn poiată şi-i dădură iarbă verde din grădină, de gīndeai că-i mătasă, iar pe Busuioc īl puseră cu ei la masă şi-l ospătară cu ce li-a rīnduit Dumnezeu. Cinīnd ca oamenii, īntrebară pe Bosuioc că īn ce cale a plecat ? Iar el le spuse din fir īn păr, toate celea ce le avea la inimă.
    Atunci stăpīnul casei, după ce clăti din cap, zise:
    - Īn mare lemn ţi-ai īmplīntat săcurea, voinice ! Văd că eşti zdravăn şi voinic, văd că ai inimă de romān dar temu-mă că-i păţi-o ca şi alţi voinici, cari mai cutezară a trece īn ţara zmeilor. Nu-i vorbă, drumul nu l-ai rătăcit; numai asta-i calea cea mai oablă pīnă-n ţara zmeilor, tocmai fiindcă-i calea oablă, te duce mai iute la perire şi o fi păcat de voinic ca tine să piară fără vreme. Mai bine īntoarnă-te, fătul meu, de unde ai plecat, că mai sīnt ele fete-n lume, ţi-i găsi una poate mai frumoasă decīt ceea ce ţi-o furară balele de zmei.
    Aşa grăi omul dar Bosuioc spuse verde-n buze, că ori află pe Brīnduşa, ori īşi pune capul. Atunci, zise omul:
    - Dacă-i lucrul chiar īntr-atīta, mīne pleacă des de dimineaţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, vei ajunge pănă pe-nsărate la Baba-Cremenea; aceea este cea mai vestită fermecătoare din lume. De te vei şti pune cu frumuşelu pe līngă ea, mai de-i vei da şi ceva cinste, miră-te de nu-ţi va folosi ceva, că nu-i atīt de rea pe cīt se vede de hīdă, numai să o ştie omul lua cu frumuşelul; eu o cunosc şi de n-aş avea mīne de mers la tīrg, aş merge să pun şi eu o vorbă bună pentru tine, că-mi e milă de tinereţele tale, să le ciunte mişeii de zmei.
    După cină se culcară şi adormiră toţi iar cīnd se mijea de ziuă, Busuioc fu īn tălpi, mulţămi gazdelor de bună primire şi hai la drum, după ce-şi făcu trei cruci, ca creştinii cei buni. Calul fiind bine hrănit, dimineaţa frumoasă, merseră ca vīntul; cīt colo pe la ojină era la casa babei, unde trase oblu īn curte şi lega calul de gard. Cīnd dă să intre īnlăuntru, numai vede ieşindu-i īnainte o babă strīmbă ca o secere, bătrīnă de cīnd lumea şi hīdă Doamne, de ciuma că-i ciumă, dar e rujă pe līngă Cremenea. Cum o vede Busuioc, īndată-şi ia pălăria şi-i dete bineţe cum ştiu el mai frumos, ba şi mīna i-o sărută, deşi era rece ca un şarpe şi uscată ca un gătej.
    - Să trăieşti, voinice - īi zise baba - hai īnlăuntru şi-mi spune, ce vīnturi te poartă p-aci, că ştiu că numai de flori de cuc n-ai bătut atīta cale, nici n-ai venit să mă vezi de frumoasă.
    Şi intră Busuioc īnlăuntru, adecă acolo află o fată de parcă-i vinea cunoscută, frumoasă fată şi zdravănă şi ea se uita lung la el, ca şi cīnd l-ar cunoaşte. Dar după ce intra īnlăuntru, nu mult stătu fata aci, şi-şi luă rămas bun de la babă iar baba o petrecu pīn-afară īn portiţă, unde mai statură o leacă de vorbă, ca muierile, apoi fata se duse īn treaba ei, iar baba intra īnlăuntru la Busuioc:
    - Ei, acum să-mi spui, voinice, ce vīnturi te poartă pe aici ?
    - D-apoi, uite, mătuşă, aşa am păţit, că un cīne de zmeu mi-a furat drăguţa, chiar cīnd ieşeam de la un ospăţ; numai văzurăm că se īntunecă şi cīnd se desbezna, ea nu era nicăiri, de parcă o īnghiţi pămīntul; am plecat, doar voi da de ea, s-o aduc vie, sau moartă, dar la zmeu n-o las.
    - Ei, dragul meu, īn grea cale ai pornit dar văd că eşti om, nu tufă, ţi-oi mai ajuta şi eu şi ţi-a mai ajuta şi Dumnezeu şi doară-doară īi scăpa, după cum ţi-ai pus gīndul; dar eu totuşi mai tare aş sta să te īntorni de unde ai venit, că īn mare lemn ţi-ai īncleştat săcurea şi ţi s-or pune multe ispite īn cale, şi de nu-i fi tot cu ochii-n patru, n-o să scapi.
    - Ajută-mă, mătuşă, ce poţi şi  m-oi ajuta şi eu şi mai mult m-o ajuta Dumnezeu sfīntul, care ştie că nu umblu cu strīmbătate iar pentru ajutorul dumitale, bine ţi-oi plăti dar şi mai frumos ţi-oi mulţămi.
    Cīnd auzi baba de plată bună, numaidecīt aruncă cărţile şi bobii şi făcu cīte vrăjituri ştia, apoi legă calul voinicului cu nişte rădăcini fermecate şi zise lui Busuioc:
    - Acum poţi pleca īntru noroc, calul de ruşine nu te-a lăsa dar iată-ţi spun; fii om ! Acuşi vei ajunge la podul cel de fier, care duce īn ţara zmeilor, nu cumva să atingă calul cu copita īn pod, că atunci acolo rămīneţi amīndoi morţi; dintr-o săritură să fie dincolo de pod, apoi, fii cu minte...
    Busuioc plăti babei un pumn de galbini, apoi īşi luă rămas bun de la ea, īncalecă calul şi du-te băiete !
    Cīnd se apropia de podul zmeilor, numai odată strīnge calul īn pinteni şi zbură ca o rīndunică peste el, apoi merseră īn trapul cel lin, īnainte prin ţara zmeilor, uitīndu-se cu băgare de seamă īn toate părţile.
    Īntr-o depărtare mare, văzu Busuioc o cetate cīt un munte. „Acolo vor fi şezīnd zmeii”, gīndi Busuioc, şi ţinu aţă īntr-acolo. Cīnd era aproape de cetate, văzu pe coastă o turmă de capre şi o fată frumoasă păstorindu-le. Fata sta īn bītă, aproape de drum şi Busuioc īi dădu bineţe, ca oamenii:
    - Bună ziua, drăguţă !
    Iar fata īncă-i răspunse frumos, cum ştiu fetele:
    - Bună să-ţi fie inima, voinice !
    Şi se mira Busuioc, de unde cunoaşte el pe fata asta, că bine vedea că o cunoaşte, şi-i cunoaşte şi graiul dar nu zise nimic. Şi se mira şi fata, că de unde cunoaşte pe Busuioc, nu vrea să-şi creadă ochilor, nu putea crede să fie acela pe care cerea de la baba Cremenea să i-l aducă, credea că numai seamănă cu el. Apoi īntrebă pe Busuioc:
    - Unde umbli p-aci, voinice, că p-aci rar se vede cīte un om pămīntean şi care vine, nu se prea īntoarnă; p-aici īi rămīn ciolanele.
    - Am venit, drăguţă, să mă bag slugă, doară m-o băga domnul cela ce şede īn curţile acelea mari.
    Bucuria fetei cīnd auzi că s-ar băga slugă, că ea era chiar sora zmeului, ea īl ochise la ospăţ, ea fusese īn ceea zi la baba Cremenea, să i-l aducă cu farmece şi acum credea că farmecile babei l-au adus īn cursa ei. Deci, răspunse lui Busuioc:
    - Tocmai īn bun timp ai nimerit, că n-avem păcurar la capre şi uite eu trebuie să umblu cu ele; rămīi la noi, că ţi-a fi bine, eu sīnt soră la domnul curţilor ălora, că el este īmpăratul zmeilor.
    Īi mai spuse fata, că frate-so nu-i acasă dar īn scurtă vreme va sosi,.. peste două-trei zile.
    Aşa rămase Busuioc slugă la zmeu, adecă păcurar la caprele lui; ziua umbla la capre dar nu singur, ci tot cu Mărăsia, adecă cu sora zmeului, că aşa-i era numele fetei şi toată ziua povesteau de dragoste. El se făcea că-i place de ea iar ea-i spuse tot ce au ei, tot ce poate frate-so şi-i spuse şi despre Brīndusa, că-i la ei īnchisă, că frate-so o furase de la un ospăţ.
    Acum era Busuioc īncredinţat că se află aproape de iubita lui dar nu ştia cum ar duce-o īndărăt, ca nu cumva să-şi pună capul. Deci se puse a se face că nici de nume nu i-a auzit şi tot cu binişorul o lua pe fata de zmeu. Odată, īntr-o zi, zise cătră ea:
    - Dragă stăpīnă, trebuie să merg să-mi caut alt stăpīn, că văd că fratele dumitale nu mai vine; să văd, voieşte-mă ori ba şi să văd ce simbrie-mi poate da, că eu sīnt fecior sărac, fără simbrie nu pot sluji.
    Atunci fata se supără grozav şi prinse a plīnge şi a zice către Busuioc:
    - Nu merge nicăiri, dragul meu, că aci, numai de voieşti, poţi să fii stăpīn īn curţile acestea, că eu am parte la ele ca şi frate-mio, iar mie mi-e drag de tine şi vreau să-mi fii soţ pe toată viaţa.
    - Dacă şi eu aş voi, stăpīnă draga mea, numai cīt e lucrul tare cu anevoie, că dumniata eşti stăpīnă şi fată de crai, iar eu sīnt un slugă sărăntoc, venit din altă lume.
    - Nu face nimica, dragul meu, că eu te fac domn şi stăpīn, te īmbrac īn haine pompoase şi facem o nuntă cīt să se ducă vestea şi povestea.
    - Că bine ar fi - zise Busuioc - numai mai este un năcaz; fratele dumitale a veni şi m-a omorī, că i-a spune nevasta despre nunta noastră.
    - Ei ! ba nu, nu te teme, că cīnd a veni Boloboc, frate-mio, tu te cumpăneşte şi-i taie cornul de după cap, că īntr-acela-i stă toată puterea, iar Brīndusa, nevasta lui, va fi bucuroasă că poate scăpa de el, că-i e urīt ca moartea.
    Aşa se īnţeleseră ei şi Busuioc se īmbrăcă īn haine scumpe īmpărăteşti şi intră cu Mărăsia prin toate odăile şi văzu toate bunătăţile zmeilor dar cu ochii tot după Brīndusa căuta, dar nu o putea vede nicăiri. Văzīnd el că ce caută nu atlă, īntreba pe Mărăsia:
    - Scumpa mea mireasă, unde-i nevasta lui Boloboc, că aş dori tare să o văd, că de-o fi să am pricină cu frate-to, să ne steie īntru ajutor.
    Şi Mărăsia īl duse īn odaia unde era Brīndusa īnchisă şi legată īn lanţuri şi o dezlegă şi o lăsa să umble slobodă, dar de grăit nu grăia cu ea nici un cuvīnt, ca să nu se nădăiască Mărăsia că ce gīnd are.
    Apoi īncinseră o nuntă, Busuioc cu Mărăsia, de ţinu trei zile, dar cīnd se ospătau mai bine, numai auziră un tunet şi o larmă, de gīndeai că lumea piere.
    - E aci frate-mio - zise Mărăsia - du-te de-i ieşi īnainte, īn curte.
    Şi ieşi Busuioc īnaintea lui, īn curte şi cum īl zări, Boloboc īi  zise:
    - Da ce-ţi poartă corbii ochii şi cioarele picioarele p-aici, Busuioace ?
    - Am venit, cumnate, că doară am luat pe soru-ta de muiere !
    - Luat, luat, dar gīndul tău e la Brīndusa mea, numai cīt culcă-te p-acea ureche, iar fiindcă ai cutezat să intri fără ştirea şi īnvoirea mea aici, de eşti voinic cum te ţii, hai să ne luptăm; de eşti un nimurig, te durmic ca pe un vierme. Hai dară şi-ţi alege !
    - Bine, bine, cumnate; mai īncet cu urda-n Turda şi cu caşu-n Făgăraş, că nici tu nu te vezi a fi mai voinic decīt mine, iar dacă pacea nu-ţi place, hai să ne luptăm; ori īn săbii, ori īn buzdugane, ori īn trīntă frăţească, cum vreai ?
    - Ba īn trīntă dreaptă, piept la piept, ca voinicii.
    Şi se apucară la luptă ca doi urşi, nu altmintrelea, şi se trīntiră şi se rīnzoliră, pīnă odată Busuioc trīnteşte pe Boloboc şi-i taie cornu din ceafă. Atunci Boloboc a şi crepat, de nici urmă de el nu s-a mai văzut. Bucuria Mărăsiei cīnd văzu una ca asta, dar bucurie scurtă, căci Busuioc īndată ce omorī pe zmeu, merse īn odaia unde era īnchisă Brīndusa şi o scoase să plece. Dar Brīndusa zise:
    - Oho, frate, că nu-i aşa ! Noi vom pleca, de plecat, dar cine ştie cīt vom putea merge cu murgul tău; intră īn grajd şi ia-ţi calul zmeului, cel din fundul grajdului şi cu acela mai cu spor vom merge.
    Şi aşa făcu Busuioc, luă calul zmeului şi se sui pe el, iar al său īl dete Brīnduşei şi merseră şi merseră pīnă la podul zmeilor. Dar ce să vezi, acolo sub pod era mama zmeului şi clocotea de mīnie, ca o căldare ce fierbe mai pogan; deabia aştepta să pună mīna pe Busuioc şi pe Brīndusa. Atunci zise calul ce era sub Brīnduşa, cătră stăpīnă-sa:
    - Stăpīnă, spune stāpīnului să bage paloşul īn coastele calului pe care vine, că acela nu ţine cu noi, ci cu zmeii şi cīnd o fi la pod, tot l-a prăbuşi; mai bine vă duc eu pe amīndoi, că acuşi suntem īn lumea noastră.
    Şi spuse Brīndusa, iar Busuioc odată băgă paloşul pănă-n mănunchi, īn coastele calului, de se răsturna īntr-un şanţ şi rīncheza odată, de veni mama zmeului să vadă ce s-a īntīmplat ! Cīnd văzu momīrca pe dobitocul ei cel drag, zvīrcolindu-se şi bătīndu-se cu moartea, atīt se īnfurie, de gīndeai că să soarbă de viu pe Busuioc, dar el era dincolo de pod, unde zmeii un mai au nici o putere. 
    Ce o fi mai făcut momīrca, nu ştiu; ştiu atīta, că Busuioc şi cu Brīndusa s-au dus acasă, unde s-au cununat şi au făcut o nuntă, cum n-a fost multe de cīnd īi lumea. Iar după nuntă, Dumnezeu li-a īnmulţit rodul, cīt astăzi e plină lumea de busuioc şi brīnduşi, cari īs tot copiii şi nepoţiii lor.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.