» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Povestea bărbănocului


    Cică era un om, căruia īi zicea Toader Bărbănoc, tare bogat şi tare norocos şi milostiv, şi aşa de bun la Dumnezeu, că ce cerea, ce dorea el, toate erau după voia lui. Cu toate astea era tare nemulţumit. Ar fi vrut ceva şi n-ar fi vrut, mă rog, ca tot omul sătul de bine, şi care, deşi nu-l doare nici un deget, totuşi parcă se simte bolnav, parcă īi lipseşte ceva.
    Īntr-o zi se īntorcea de la tīrg acasă. Era frumos īn ziua aceea. Zi de primăvară, cīnd rīde cīmpul de verde şi floare şi cīnd florile, ca trezite dintr-un somn lung, bolborosesc poveşti tainice, neīnţelese decīt de năzdrăvani şi de iele.
    Şi tocmai trecea pe o cărăruşă ce o făcuseră oamenii pe hatul unei arături, mărginit de un pīrīiaş ce curgea dintr-un izvor de la poalele unui huciu verde,... Şi pīrīul, ca o şopīrlă scăpată  din gura unui duşman, fugea pe sub ierburi şi răgoaze, repede şi sclipitor la soare, īnvīrtindu-se īn hulboane, cotind pe după ierburi şi bolovani şi se tot ducea īn un şopot clincănitor şi īnecat pentru a se īntīlni cu cine ştie ce pīrīu sau iaz mare.
    Şi apa asta o ştia de mulţi ani, omul; pe acolo o apucase şi bunica lui. Bunica lui murise, părinţii lui aşişderea. Pīrīul īşi schimbase cursul, īşi preschimbase malu şi tot trăia. Asta pe līngă viaţa lui searbădă de muritor, īi deştepta īn el o lume de gīnduri şi icoane: copilăria şi tinereţea lui trecută, copiii lui, unii mici, alţii mari, bătrīneţea ce īi turnase un smoc de păr alb īn frunte şi moartea care avea să vie şi să-i īnchidă ochii pe veci. Toate erau cum erau, pe toate le īnţelegea, că le-a adus vremea; īnţelegea să fie despuiat de piele şi carnea să se facă pe dīnsul pastramă, dar nu īnţelegea să şi moară. Pentru ce adunase el atītea bunuri, mīnca aşa de bine, īşi făcuse gospodărie de să-i meargă vestea, ca să moară, să se risipească toate īn urma lui ? Să nu se ştie că īn satul cutare a trăit un Toader Bărbănoc?
    „Bine, īi zicea un gīnd īnţelept īn el, dar au să rămīie la copii. La copii ?” răspundea el răzvrătit. „Dar ce folos dacă n-am să-i văd eu cum trăiesc, n-au să auză cuvīntul meu povăţuitor. Ce am să folosesc eu, chiar dacă ar ajunge şi īmpăraţi, dacă eu n-am să-i mai văd. Au să-i vadă o lume, florile primăverii, soarele pe cer dar eu n-am să-i văd. Ce mă fac eu ? O, veşnice bucurii cari colindaţi lumea, de ce mai trăiţi cīnd viaţa ne e aşa de sarbădă ? Oh ! Doamne, de ce nu sīnt un pīrīiaş, că poate aş fi mai fericit. Ia uite-l; ieri i se prinseseră ţurţurii iernii de barbă, şi īmbătrīnise că nu-i mai auzeam glasul, şi azi, cum a dat de soarele primăverii, s-a curăţit, s-a spălat, de parcă acuma s-ar fi născut. De ce nu-i şi omul ca un pīrīiaş ? Să vie o vreme aşa, să nu-i rămīie decīt osul şi să bată peste el un timp, īn care să īnceapă a se īmbrăca īn un chip de om mai mic şi mai tīnăr. Ce bine ar fi atunci, cīnd omul avīnd o viaţă trăită, s-ar feri şi de greşeli şi ar trăi mai bine !” Aşa gīndea Bărbănoc īn gīndul lui, cīnd deodată īi răsăriră īn cale doi moşnegi: unul mai īnalt, cu o barbă lungă şi albă pīnă la genunchi şi īmbrăcat cu o giubea lungă şi blănită şi altul, mai scurt, cu un fel de strai pe el, ce părea sluga celui dintīi.
    - Bună ziua, moşicilor - grăi omul, scoţīndu-şi căciula.
    - Mulţumim d-tale - răspunseră ei. – Da, īncotro ?
    - Ia de la tīrg şi acum mă duc spre casă şi tocmai mă gīndeam că ce e viaţa asta. Un fleac; nici nu ştii nici cīnd ai trăit, nici cīnd ai murit. Ce folos că are omul avere, să se lăfăiască şi o mie de ani; nevastă, copii, dacă tocmai cīnd e lumea mai dragă, atunci vine moartea şi-i face sfīrşitul !
    - Apoi rău faci că te plīngi īnaintea lui Dumnezeu sfīntul - răspunse cel dintīi moşneag - pentru că trebuie să īnţelegi; pămīntul ista e mic, oamenii se īnmulţesc pe clipă, pe ceas şi dacă toţi oamenii ar fi trăit de la Adam īncoace şi de aci īnainte, apoi gīndeşte ce de lume ar fi la o leacă de pīne.
    - Atunci de ce nu face aşa - răspunse Bărbănoc - pīnă la o vreme să ne lase oameni, de acolo să ne prefacă īn vreo buruiană ceva, care trăieşte cīt lumea.
    - Vra să zică ai vrea să trăieşti cīt lumea ?
    - Da - răspunse omul - aş vrea să ştiu ce se va petrece pīnă la sfīrşitul lumii.
    - Şi cam ce ai vrea să fii ?
    Omul se gīndi, se uită la norii ce se duc pe cer şi īi vedea pe unii īntregi ca nişte ostroave muntoase şi deodată destrămīndu-se, se uită şi la pīrīiaş, şi grăi:
    - Eu unul aş vrea să fiu un pīrīiaş, că el curge cīt lumea şi īn drumul lui nimic nu-l stinghereşte şi vede atītea lucruri; florile īşi pleacă capul să fie udate de undele lui răcoritoare, ierburile se dau īn lături, să se ducă mai departe şi el curge, curge voios, săltīnd din piatră īn piatră, pīnă īn apa cea mare, de-acolo dă īn alta şi mai mare şi vede tīrguri şi sate şi de acolo īn cetatea cea mare, unde se adună toate apele din lume, marea, şi stau la sfat, ba are norocul să īnconjoare lumea fără multă bătaie de cap.
    - Bine, omule - făcu moşneagul - Fie-ţi voia īmplinită ! īn loc să mori, să te īngroape, să te hodineşti şi tu de atīta zbucium omenesc, cu un an īnainte de a muri, īntr-o zi cīnd te-i afla īn grădina ta, te vei preface īntr-un pīrīiaş.
    - Bogdaproste - grăi Bărbănoc ca uşurat de o mare greutate - dar mă rog, nu-ţi fi d-voastră Dumnezeu cu Sfīntul Petre ?
    Īnsă moşnegii, cīnd băgă bine de seamă Bărbănoc, pieriseră.
    „Numai că Dumnezeu cu sfīntul Petre a fost”, īşi zise el şi plecă acasă şi trăi omul mulţi ani; īi albi părul ca iarna, i se slăbiră puterile, simţea sfīrşitul apropiindu-se dar lui nu-i păsa, ştia că prefăcut odată īn pīrīiaş, avea să trăiască cīt Vavilonul. Atīta că avu grijă să spuie şi babei şi copiilor, ca să ştie ce are să fie cu el, cīnd o fi să moară.
    Şi īntr-adevăr, īntr-o primăvară, pe cīnd se afla īn grădina lui, numai ce simţi că īncepe a se topi ca un boţ de omăt şi că picioarele lui se prefac īn apă, de acolo trupul, īncet, īncet. Strigă la copii, la nevastă, să vie. Cīnd ceia ieşiră din casă, Bărbănoc era un pīrīiaş ce curgea făcīndu-şi drum prin iarbă, prin arătură şi tot īşi făcea vīrtej, le rupea, le ducea la vale, la vale, tot la vale, pīnă ajunse la o apă mare. Aici era un pīrīu care primea cu zgomot şi chef mare toate pīrīiaşele ce dădeau īn el şi cu care vorbea şi cu ele de mīnă, de gīt, se ducea ca la nuntă undeva la vale.
    Cum văzu pīrīiaşul minunea asta, hop şi el bobīldīc īn apă şi, cu celelalte unde, gīt la vale, rīzīnd şi hăulind. Dar deodată toate, cu pīrīul īn cap, se opriră şi se īntristară. Īntr-un loc, nişte femei făcură stăvilar de pus cīnepa la topit, aşa că apa nu mai avea loc pe unde să treacă:
    - Vai - şopti pīrīiaşul - unde am ajuns ! Săriţi, oameni buni, de mă scăpaţi şi daţi-mi drumul !
    Dar cine să ştie că el e om ? Şi aşa a fost silit să stea pe loc, sfătuindu-se vreme īndelungată cu celelalte ape, ce e de făcut. Şi nu găseau nici un mijloc, căci nu vedeau prin zid, nici cea mai slabă borticică. Cercat-au toate colţurile şi nimic. Zidul era prea īnalt. Atunci pīrīul hotărī cu toatele să stea, să-şi mai adune puteri de la matcă şi numai aşa īncepură a-şi umfla piepturile, a se acaţara pe maluri şi a īmpinge zidul, sfredelindu-l. Asta n-ar fi fost nimic dar, īntr-o zi, se pomeniră cu nişte femei care prinseră a bate ţăruşi şi a căra cīnepa la topit şi au murdărit cu cīnepa toată apa şi-au umplut-o de nămol. Asta a fost pe neaşteptate pentru bietul pīrīiaş şi poate acolo se īnăbuşea dar īntr-o zi veni o ploaie mare, care mări apa, dădu pīrīului putere şi aşa dărīmă un colţ de zid şi astfel trecu dincolo. „Ah”, īşi zise pīrīiaşul, „bine că am scăpat” şi fugi cu apele pīrīului la vale, huind şi chiuind de bucurie.
    Īn adevăr, văzu el multe lucruri frumoase dar şi urīte. Ajunse īntr-un tīrg. Aici văzu case mari, oameni mulţi, muzică, zgomot care-i luau auzul şi care l-ar fi īnveselit dar toate canalele de scurgere dădeau īn el şi toate murdăriile se aruncau īn apă şi asta īi făcu pīrīiaşului viaţa de nesuferit şi se tīnguia jalnic, că durerea lui ajungea pīnă la inima izvorului şi se vedea tare nefericit şi pizmuia toată firea dar mai mult pe nişte brazi din preajmă-i, ce-şi legănau capetele la bătaia vīntului şi tot drepţi erau şi cu capetele lor īnalte parcă atingeau cerul şi vedeau tot tīrgul şi alte locuri pīnă departe. El se gīndi: „Ce bine e să fii un brad īnalt, vecinic verde, iarna, vara, şi cu cīt īmbătrīneşti, cu atīt creşti mai mare şi mai frumos”.
    - Ah, Doamne, fă-mă un brad.
    La vorba asta, ceva se desprinse din nouri şi pīrīiaşul cum se tīnguia cu ochii spre cer, văzu chipul moşneagului care īi făgăduise că are să-l prefacă īn pīrīiaş, şi īi zise:
    - Ei, omule, nici aici nu ţi-e bine ?
    - Nu, Doamne - grăi pīrīiaşul - uite ce īmi pate viaţa. - Şi pīrīiaşul, īn luptă cu zoaiele tīrgului, īşi cīntă cele păţite, Tatălui-Ceresc.
    - De, văd şi eu - zise moşneagul - dar dacă ai cerut aşa.
    - De, păcatele mele - făcu omul - dar am ştiut eu una ca asta ?
    - Şi-acum ce vrei?
    - Vreau să mă prefaci īntr-un brad, că poate mi-o fi mai bine.
    - Fie-ţi voia īmplinită.
    Şi moşneagul, care nu era altul decīt Dumnezeu, īnchise poarta dīrz, cu un zīmbet plin de īnţeles şi dīnd din cap ca şi cum ar fi zis: „lasă, las“ că te-i sătura tu de deşertăciunile omeneşti”, īn vreme ce pīrīiaşul, chiar īn grădina lui, se prefăcu īn un brad īnalt; se uită de sus, vedea toate īmprejurimile şi nu mai putea de bucurie. Īnsă īntr-o zi, numai ce veni măre o ploaie ca aceea, cu grindină şi un rotocol de vīnt şi unde n-a īnceput a trăsni şi a pocni īn copaci şi unde nu mi-l īnşfacă pe brad vīntul īn braţele lui cele nebune şi unde nu īncepu, măi bade, a-l strīnge şi a-l zgīlţīi şi a-i rupe din rămurele şi unde n-a dat şi grindina să-l scuipe īn obraz şi să-l lovească cu nişte bucăţi de gheaţă, ca acelea... Īnceput-a el a ţipa şi a striga īn ajutor toate neamurile. Dar cine să-l īnţeleagă ? Noroc că furtuna trecu mai iute şi numai aşa a scăpat. Şoldit, ciufulit, īşi scutură ramurile de ploaie şi īncepu a sclifosi şi a se văicăra:
    - Brad mi-a trebuit mie să fiu ! Doamne, ce mă fac eu acum ? De va mai veni un vīnt nebun ca mai adineaurea, mă duc pe gīrlă. Acum văd eu că mai bine e să fii vīnt. Că vīntul e mai tare ca orice. El trece peste nouă ţări şi mări şi nici nu-i pasă nici de vodă. Unde a piedecă, dă buzna şi trece īn lumea lui şi unde mai pui că toţi copacii i se pleacă pīnă la pămīnt ?.. . Doamne, fă-mă mai bine un vīnt !
    La vorba asta, o poartă se deschide īn cer şi moşneagul iar īşi băgă capul printre uşă şi īntrebă:
    - Cine plīnge acolo ?
    Bradul, care stătuse cu ochii la cer, īl văzuse şi grăi:
    - Eu, Doamne !
    - Da“ ce este ?
    - Nenorocire mare, cată jos numai şi te uită; m-a nenorocit un vīnt nebun.
    - Şi acum ce mai vrei ? īntreabă Dumnezeu.
    - Să mă faci şi pe mine un vīnt; poate oi nimeri mai bine.
    - Amin ! grăi Dumnezeu şi  făcīnd un semn cruciş cu mīna, bradul se şi prefăcu īntr-un vīnt, şi ce vīnt !
    Omul cīnd se văzu vīnt, a vrut, ca suflet ce era, să se arate mai vīnt decīt toate vīnturile; s-a umflat odată īn pene, s-a uitat la copacii ce abia se legănau de suflarea lui īnceată şi unde n-a īnceput a bate şi a umbla razna de colo pīnă colo, turburīnd nourii din cele patru părţi ale lumii şi unde n-au venit nişte furtuni ca acelea, şi unde n-au tăbărīt nouri pe el, cu gheaţă şi apă, vreo două săptămīni, de ajunsese bietul vīnt vai de capul lui; umbla prin ploaie mai mult plīngīnd şi căutīnd cīte un adopost dar unde voia să intre, i se īnchideau uşile īn nas şi plīngea pe afară zgrebulit, rugīndu-se pe la ferestre:
    - Faceţi-vă milă şi pomană şi lăsaţi-mă şi pe mine măcar īn tindă.
    Dar dacă era vīnt, cine să-l īnţeleagă ?
    Asta ca asta, căci trecură ploile şi se astīmpărară dar veni iarna cea cu viscole şi cu omăt şi bietul vīnt umbla veşnic cu spinarea plină de gheaţă şi cu barba plină de ţurţuri de gheaţă şi căinīndu-se pe sub streaşinile caselor; iar īntr-o zi o păţi rău. Căzuse zăpadă multă, cerul se şterse de nori, din miazănoapte bătea un vīnt rece şi plin de duşmănie şi se făcu un ger de crăpau ouăle corbului. Mai ales īntr-o noapte, bietul vīnt avea să moară; stelele se uitau la pămīnt ca nişte ochi de ştimă şi pe uliţi nu era ţipenie de om şi era tīrziu şi uşile toate īncuiete iar pe clanţele uşilor se prinse gheaţa. Şi el nu avea nicăieri unde să intre, ci aleargă ca păsările de la casă la casă, de la pom la pom, gemīnd şi dīrdīind şi deodată nu mai putu alerga, ci īncuindu-se īntr-o clopotniţă, se puse pe gīnduri:
    - Măi, ce am făcut eu ? Cine m-a pus să mai cer şi asta ? Nu era bine să fi fost mort ? Acum mă hodineam. Nu, zău, mare e deşertăciunea omenească; ce e asta să suferi atītea şi tot să cei să trăieşti ? Nu, zău, mai bine de flori; uite, ele mor toamna, iarna se hodinesc īn morminte pe sub zăpadă şi trăiesc cīt lumea. Ce bine ar fi să fi fost o floare ! Doamne, fă-mă o floare !
    La vorba asta, o fereastră din cer se deschise şi un cap cu nişte plete de argint se ivi.
    - Hai, cine urlă acolo ? īntrebă moşneagul cu plete argintii.
    - Eu sīnt, Doamne - răspunse  Bărbănoc.
    - Şi ce vrei iar ?
    - Să mă prefaci īn floare.
    - Iar, frate ? Şi măcar la miezul nopţii nu-mi dai pace; am treabă. Ce floare vrei să fii ? Hai spune repede, că e frig afară şi trebuie să īnchid geamul.
    - Doamne - zise  Bărbănoc - să mă faci aşa o floare, căreia să nu-i moară rădăcina toamna, ci cum o da primăvara să īnvie iar.
    - Ei poftim - īi zise măritul īmpărat al necunoscutului - lumea piere şi lui īi vine de petrecere, aşa īntr-o doară. Ia ascultă Bărbănoc - urmă răstit Tatăl-Ceresc - eu n-am timp de joacă cu tine, īţi mai dau un soroc şi de acolo, poţi să te tunzi, că nu-ţi mai fac voia.
    - Doamne - se milogi ţīţīind Bărbănoc - mai fă-o şi pe asta, īncaltea să nu fiu cu bănat că n-am făcut şi n-am dres.
    - Bine, fie-ţi pe voie şi asta dar să ştii că de acum să-ţi iei o grijă că oi mai veni la glasul tău ! Asta-i īntīia şi cea de pe urmă oară. De-acum, la vremea de-apoi. Pīnă atunci ai să te prefaci īn o floare, cu frunzele tari, lucitoare şi care se tīrīie pe pămīnt şi să creşti prin grădini şi prin locuri umbroase. O apucă zăpada şi nu moare şi tot frumoasă iese fără a fi semănată; şi să-ţi zică lumea bărbănoc. 
    Şi Dumnezeu īnchise geamul iar vīntul se strecură sub zăpadă şi stătu acolo ascuns şi cum se luă omătul şi dădură cele dintīi raze primăvăratice, el se ivi schimbat īntr-o floare, cum o sorocise Dumnezeu şi lumea īi zise bărbănoc şi se vede prin grădini şi locuri umbroase.
    De unde se ştie, dacă m-ar īntreba cineva de treaba asta, nu aş putea-o spune, da cică īn vremea de demult, umblau poveştile pe la case şi spuneau la creştini toate tainele lumii, a oamenilor, a dobitoacelor şi a buruienilor. Şi pe semne că a fi spus-o şi pe asta pe la noi pe acasă că mi-a spus-o şi mie mama, iar eu, de cum am mīncărime la limbă, v-o spun şi dumneavoastră, iar dacă o ştie cineva mai bine, s-o spuie s-o aud şi eu.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.