..Cică în satul nostru a trăit odată un om bogat, bogat, de măsura banii cu ferdela. Cine ştie, o fi găsit vreo comoară ?... Uite vezi?... Cît îţi cuprind ochii, pe aici era numai moşia lui; avea un grîu de se dusese vestea. Şi după toată bogăţia asta, n-avea decît numai un băiat dar deştept nevoie mare.
    După puţină vreme, ba popa, ba dascălul, l-a îndemnat pe bietul om să-şi dea băiatul la şcoli. De unde ştia el ce are să păţească ?... Şi a învăţat băiatul vro douăzeci de ani... Pe unde n-a umblat ?!... Cică ar fi fost pînă colo unde se sfîrşeşte pămîntul, de dai de apă.. Hei ! Avea tată-său bani, săracul, şi-i da din belşug...
    În vreme cît băiatul trăia prin ţări străine, tată-său făcuse legătură cu popa, să-şi împreune copiii; popa avea o fată... Florica... de era frumoasă de pica (spunea moş Ilie, Dumnezeu să-l ierte, c-o scălda tată-său numai în spuma laptelui).
    Şi aşa... s-a întors băiatul acasă şi cît ce l-a văzut, fata l-a îndrăgit de moarte.
    Într-o zi, în sărbătorile Rosalilor, tînărul a ieşit cu tată-său la cîmp, să-i arate moşia. Grîul da în copt şi cît vedeai cu ochii, erau numai lanuri.
    Din vorbă în vorbă, prinse tată-său să-l întrebe ce a învăţat el pe acolo, pe unde a fost atît amar de ani.
    - Ce-am învăţat ?... Uite, tată, ce-am învăţat; eu pot să fac să bată peatra pe holdele vecinului şi pe ale noastre să nu le atingă de loc.
    Bătrînul a început să rîdă şi n-apucă să zică ceva, că băiatul a făcut trei semne, cum a ştiu el, înspre soare-răsare şi numai ce se porniră nişte nori, de ţi se scula părul în cap. Norii au început să fugă pe cer, de parcă-i mîna Necuratul şi se opriră tocmai deasupra locurilor vecinului. Şi încet, încet. .. mai întîi ca prin sită şi apoi ca bobul de linte... şi-apoi ca cel de mazăre şi pe urmă începu să cadă nişte pietre ca ouăle de raţă, de gîndeai că are să se prăpădească pămîntul.
    - Opreşte, dragul tatii, opreşte... îi  striga  bătrînul plîngînd şi băiatul făcu alte trei semne înspre soare-apune şi norii fugiră la marginea cerului şi se făcu iar senin ca înainte. Asta ai învăţat tu, dragul tatii ?..
    De-atunci bătrînul s-a amărît de învăţătura băiatului şi şedea tot pe gînduri, parcă l-ar fi chinuit ceva. Feciorul îşi petrecea vremea cu Florica, îi povestea din cîte văzuse prin lume şi fata îi sorbea vorbele de pe buze, aşa îl asculta de cu drag. Ajunsese să nu mai poată sta fără el şi seara, cînd trebuia să plece acasă, ea rămînea pustie şi plîngea de dor toată nopticica.
    După vreo două săptămîni, bătrînul îl lua pe băiat cu vorba şi-l scoase iar la cîmp, uite, colea pe unde pasc eu de vreo cîţiva ani vacile astea flămînde. Bătrînul cocea el ce cocea, c-ajunsese de parcă se zmintise săracul.
    Cum au ajuns aici, îi zise băiatului:
    - Dragul meu, ia-ţi pălăria din cap şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bogăţia asta care ni-a dat-o. 
    Băiatul începu să rîdă. 
    Ei, pricepi acum ?... mă întrebă văcarul făcîndu-şi cruce... nu pricepi ! Nu numai că nu s-a închinat băiatul dar n-a putut să-şi facă nici cruce; avea pe Necuratul în cap şi toată vremea, cît a şcolărit, învăţase la o şcoală de şolomonie... era vîndut diavolului.
    Tată-său, nici una nici două, a scos un pistol din sîn şi l-a culcat la pămînt.
    L-a îngropat apoi acolo în taină, de n-a ştiut nici suflet de om. 
    S-a cam zvonit ceva prin sat dar nu putea să zică cineva vreo vorbă.
    Florica, cît ce a simţit, s-a pornit pe un plîns de la inimă; o durea săraca, că-l avea drag. Toată ziulica alerga plîngînd prin lanurile de grîu, să-i găsească mormîntul. După o săptămînă o găsiră moartă nişte oameni, pe marginea pîrîiaşului de colo. 
    După puţină vreme, bătrînul muri de supărare, lanurile se părăginiră, nu le-a mai arat, nu le-a mai îngrijit nimeni şi a început.să crească pajişte. Eu îmi pasc aci cireada de ani de zile dar m-a ferit Dumnezeu să trec vreodată pîrîiaşul. 
    Sălciuţele pe cari le-adună băieţii, sînt lacrimile Florichii, cari îi căzură pe pămînt, cînd-şi căuta iubitul. Uite... colo aşa-i că nu mai e nici una ? Nu mai e, de bună seamă că nu... Căci sîntem doar în toiul verii şi florile astea nu ţin decît două luni de primăvară... Ce vrei ? N-au putere săracile... lacrimi de fata mare şi pace.