A fost adecă vreme. . . cînd tot pămîntul a fost numai un şes, asemenea şi neted, fără munţi şi văi, fără stînci ţepişe şi peşteri cu poveşti minunate, lat cole, ca o plăcintă bună.
    Ci lui Sîn-Petru, hărţăgos şi de sîlă cum era, nu-i plăcea de asta rînduială. De-o sută de ori nu. Ba mai şi troncănea cătră Dumnezeu, aşa cam printre barbă, cînd una, cînd altă, pînă Dumnezeu s-a supărat pe el şi i-a dat voie să mai cîrpojească şi domnia-sa, ce şi pe unde nu-i e pe plac.
    - Mai tomnească-i-se rînza - zice Dumnezeu.
    Acuma, Sîn-Petru ia un sac mare, mare; îl umple dub de bolovani şi pogorîndu-se pe pămînt, începe a-i împroşca la dreapta şi la stînga.
    - Iar l-a lovit toaca sămănăturii, pe moşu - ziceau oamenii. Dar să vedem ce s-a ales din sămănătura lui !
    Din bolovanii care-au fost mai mărişori, s-au ales munţii; din care au fost mai mici, dealurile. Care au crepat, au dat naştere tăieturilor şi cheilor (de-atunci se vorbeşte de „Cheia Turzii”). Cari s-au ştirbit numai, peşterilor şi aşa mai departe.
    Ajunse apoi bătrînul şi la Bosnia dar sacul era încă foarte greu; că, vedeţi, a fost cu voia lui Dumnezeu să fie greu, căci Dumnezeu o luase acum pe frică, că Sîn-Petru toată lumea o va face numai un stan şi bolovan.
    În urmă, bătrînul nu mai biruie sacul; îl scăpă la pămînt şi iată că toată ţara se umple de stani şi bolovani.
    Pentru aceea dară e Bosnia ţara bolovanilor. Să vezi, că acolo a scăpat Sîn-Petru sacul cu pietrile.