» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Anumite stele s-au făcut pe cer din cele rămase după lupta omului cu dracul


    La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ; însă omul, cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seamă de această bunătate dumnezeiască; că nu era puţin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca unui bun părinte, oricând avea vreo nevoie. 
    Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu care era cât pe-aci să mânjească cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a mâniat foc şi a depărtat cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: „departe cât cerul de pământ”.
    Depărtându-se cerul, căzând această nouă pacoste pe capul bietului om din cauza femeii, că de-aia să spunea pă vremea ceea „poale lungi şi minte scurtă”, omul, pentru că nu putea pune mult preţ pe sfatul femeii, mai ales că „femeia nu prea-i pricepută decât poate doar la rele” şi gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui Dumnezeu, de care simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la el, sus în cer.
    Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ până la cer e mult, mult de tot şi că va avea zăbavă nu glumă până s-o întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul carul mare cu patru boi, carul mic, candela din părete, crucea de pe biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora din sat, căci vrea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creştin ce era şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; şi nici să nu fie singur pe drum; să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă pe atâta amar de cale şi să aibă şi pe cine să-i fie în ajutor la vreo nevoie. Apoi luă şi grâu şi porumb de semănat, ca intrând în câmpiile întinse ale cerului, să are şi să semene, când o fi să i se isprăvească merindele şi să aştepte până s-or coace roadele, ca secerând grâul şi culegând porumbul, să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe.
    Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astfel mult timp, până către mijlocul drumului sub cer. Aci însă îi ieşi înainte Ucigă-l-Crucea.
    - Unde te duci ?
    - Nu-i treaba ta.
    - Pe cine cauţi ?
    - Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute.            
    - Eşti un arţăgos.                                                        
    - Ba tu eşti un viclean şi un rău.
    Şi cu „tu eşti”, „ba tu eşti”, se luară zdravăn la ceartă.
    Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul şi şarpele năpraznic, ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de om şi pe toate le azvârli împrejurul omului, ca să-l înspăimânte.
    Omul însă nu se înspăimântă şi fără să-şi piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la luptă vitejeşte cu dracul; atât de vitejeşte, că dintr-un fleac de trânteală, se făcu sub cer o vijelie mare, că şi azi durează acolo sus şi va dura în veci acea vijelie pe care noi o numim vântul turbat, pentru că orice zburătoare ajunge până la acest vânt, turbează pe loc şi cade jos moartă; şi orice lighioană mănâncă din ea, turbează. 
    Şi, în toiul luptei omului cu dracul, căţelul, deşi mic, dar vânjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte; şi calul încolţit de căţel, când mai văzu şi pe dulăul de la târlă că vine în urma căţelului, îi trecu furiile pe loc şi o croi la fugă.
    Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa.
    Văcarul puse pe goană pe şarpe, cu ajutorul horii, şi zvârcolelile fugii şarpelui se văd şi azi pe cer; iar vizitiul îi zdrobi căpăţâna cu barda.
    Scorpia, care-şi întindea ghearele spre om, vrând să vie în ajutorul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se, îi ţâşni sânge din ochi şi, de blestemată şi rea ce era, înţepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz.
    Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au cârmit proţapul, boul de la hăis, cârmind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl văzu pe om cum stâlcise pe dracul şi doar dracul era lângă urs; şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină rândul, acuş-acuş, de aia nici nu mai crâcni ursul.
    Toate acestea se văd şi azi pe cer. În mijlocul acestor chipuri, omul biruitor se vede falnic şi măreţ iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abia să mai zăreşte. Şi, acolo sus, omul tot regele firii e, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar şi dracul îi ştie de frică, şi-l ţine de stăpân.  
    În sfârşit, drumul pe care a mers omul îl cunoaştem; căci se vede bine în nopţile senine şi fără lună. El se numeşte „Calea Laptelui”, pentru că a fost albit cu laptele vărsat din găleţile ciobanului; ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile, trăgând cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum şi a curs şi a tot curs, împrăştiindu-se pe tot drumul.


Tony Brill - Legende populare româneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.