» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu


Din București īntr-o toamnă plecīnd pentru un drum lung,
Seara pīn“ la Colintina abia putui să ajung.
Aci fiind hanuri multe, aș fi putut să rămīi
Și ca un drumaș pedestru īn acea noapte să mīi,
Dar să nu fac ca țiganul, carele cīnd a plecat
Ș-a luat pila, ciocanul, și īn tindă s-a culcat,
Viindu-mi aceste-n minte, īmi iau traista pe ciomag.

Și după ce ca tot omul un ciocan de rachiu trag,
O iau pe jos īn drum iute, văzīnd că s-a īnserat,
Ca să ajung mai devreme să găzduiesc la vrun sat.

Mergīnd astfel puțin īncă, niște ceață s-a īntins
Ș-o-ntunecime adīncă din patru părți m-a coprins;
Eu mergīnd și ceața, fumul cīt trecea să lăsa gros,
Īncīt abia vedeam drumul cu ochii plecați īn jos.

Satul nu era departe, dar cu drumul meu pierzīnd
Luasem spre altă parte, unde mă duc nevăzīnd;
Cīnd mă pomenii dodată īntre niște arături,
Am stătut īn loc īndată, privind cu fluierături;

Mă miram spre care parte să merg, calea să-mi descurc,
Ziua era prea departe să stau aci să mă culc.
Privind astfel mai departe, văz o lumină de foc,
Și prin mărăcini, prin gloduri o luai spre acel loc;

Īntuneric fiind foarte, unde călcam nu vedeam,
Țiind ochii spre lumină mă-mpiedicam și cădeam;
Pīnă cīnd īn cea din urmă dodată cum am pășit,
Mă pomenii īntr-o groapă, de unde n-am mai ieșit;

Noroc că nu fusese apă, ci un puț nisipos, sec,
Săpat, neisprăvit īncă, dar puteam să mă īnec;
Nici n-a fost ghizduri sau lemne de care să mă lovesc,
Că adormeam somnul tatii, să nu mă mai pomenesc;

Decīt mă alesei numai cu dureri și lovituri,
Cu genunchi, coate belite și la ochi cu zgīrieturi.
Și așa fără de voie-mi am rămas să dorm aici,
Nevrīnd să fac ca țiganul īn tindă a conăci.

Īi găseam atunci dreptate, de īl luasem de prost,
Și ziceam că mai cuminte decīt mine el a fost.
De făceam și eu ca dīnsul, nu eram să rătăcesc,
Și să caz īn astă groapă, să mor, să mă prăpădesc.

Fiind mult pīnă la ziuă, am avut timp de prisos
Ca să procitesc īn minte mii de spuneri de folos,
Pe care eu mai-nainte nu le chibzuiam așa,
Ci-mi intra pe o ureche și pe ceilaltă-mi ieșa;

Și ziceam, clătind cu capul, că d-aia bieții romīni
La cīte o īntīmplare zic vorba celor bătrīni:
   C㠔omul pīnă nu pătimește
   Niciodată nu să-nțelepțește”.
Dar ca surdului bați toba la urechi cu ăst cuvīnt.
Că din gură cu vīnt iese și să duce iar īn vīnt.


   Adică următoarea povață:
   Cine pleacă mai de dimineață
   (Neașteptīnd soare să răsară)
   Departe ajunge pīnă seară.

   Și iarăși: la orice călătorie
   Nu pleca fără tovărășie.

   Negoțul de vei să-ți fie sigur,
   Să-l īntorci fără tovarăș, singur.

   Lupului de ce-i e ceafa groasă ?
   Că singur īși gătește de masă.

Așadar tovărășia la negoț e de prisos,
Iar la o călătorie să aibi este de folos;
Căci poate cazi īn vro groapă, īn apă sau īn vrun rīu,
Și de n-are vro putere, tot īți īntinde un brīu.

Bunioară iacă mic acum cum mi s-a-ntīmplat,
Să fi avut un tovarăș, mīine ar vesti īn sat;
Dar acuma cine știe d-aci de voi mai ieși,
Poate de sete, de foame chinuit mă voi sfīrși !

Gīndind astfel văz că-ncepe a se lumina de zi
Și scīrțīituri de cară pe drum a se auzi.
Atunci cunoscui că puțul e-n marginea unui drum
Și pe līngă tot necazul mă bucurai oarecum.

Deci cīnd simții mai aproape scīrțīitura de car,
Īncepui să strig din groapă cu răcnet ca de văcar.
Dar de alt necaz acuma fierea īn mine crăpa:
Că zgomotul cel de cară de tot glasu-mi astupa.

Mai trecīnd, auzii iarăși niște glasuri de copii,
Carii venise cu vite să le pască prin cīmpii.
Asemenea și la dīnșii am īnceput a striga,
Dar ei fără să auză să juca și alerga;

Mai dedei īncă o gură, tocma cum strigă la lup,
De eram să-mi rup și glasul și de tot să mă astup;
Dar ce folos ! că băieții deși au auzit glas
S-au alergat să se uite īn groapă īn acel ceas,
Cum mă văzură īndată īn fundul puțului stīnd,
O croiră toți la fugă, ”Aoleo, dracu !” strigīnd...
- Nu sīnt drac ! strigai la dīnșii, dar ei nici n-au auzot
Ci-n sat la părinți să spuie pe fugă s-a repezit;

Și sătenii auzindu-i au luat funii pe loc,
Gīndind că din sat d-acilea a căzut vrun dobitoc;
Dar la puț dacă veniră și se uitară īn el,
Īn loc de drac și de vită văd un om cu ei la fel;

Ș-īncepură cu mirare a zice ș-a se cruci:
- Ucigă-te crucea, drace ! Măi, dar cum căzuși aci ?
Beat ai fost, n-ai fost īn firea-ți, or cum ți s-a īntīmplat,
Tu ai căzut aci singur, or cineva brīnci ț-a dat ?

Acestea zicīnd, lăsară funia ce au adus
Și legīndu-mă cu dīnsa de suptsiori m-au tras sus;
Apoi puțintel cu dīnșii pe verdeață am șezut
Și le-am spus toată-ntīmplarea și īn puț cum am căzut.

Deci dīnd la toți mulțămire și slavă lui Dumnezeu,
Īmi luai traista-n spinare și plecai pe drumul meu,
Hotărīnd ca mai devreme la vrun sat să găzduiesc,
Ca nu cumva să se-ntīmple ceva iar să pătimesc.

Mersei vreo cīteva ceasuri, fără undeva să șez,
Temīndu-mă sileam calea pe drum să nu īnserez,
Și tot priveam īnainte cīnd și cīnd să văz un sat,
Cum și īn cele din urmă de el m-am apropiat;

Și fiind acum devreme și soarele īncă sus,
Rămīind ca două suliți să sfințească la apus,
Și nimeni nu se-ntorsese din săteni pīnă atunci,
Ci se aflau toți la muncă īncolo-īncoaci prin lunci,
Șezui aci jos pe iarbă, fiindcă vīntul bătea,
Fiind și gardul aproape, mă răzimai d-o proptea,
Gīndind ca să mai răsuflu și să odihnesc cevași
Pīnă să vie sătenii și să-mi caut alt sălaș.

Eu ostenit de drum una, al doilea neadormit,
Stīnd īn puț o noapte-ntreagă īn cugete chinuit,
Am adormit fără veste līngă gard cum am picat;
Cīnd m-am deșteptat, văzui că tot satul s-a fost culcat.

Īncepīnd să fluier iară, mă scol, mă uit īmprejur,
Și, Dumnezeu să mă ierte, cīt p-aci eram să-njur,
Cīnd văzui că nicăierea lumină nu se zărea,
decīt la o ferestruie ceva-ceva licurea;

Īmi luai traista la umăr și ciomăgelul īn mīini
Și plecai spre acea casă, lătrīndu-mă mii de cīini;
Cīnd am mers īn bătătură și la ușă am ajuns,
Nici n-am strigat, ș-o femeie dinlăuntru a răspuns:
- Cine e pe astă-vreme ? Eu īi răspunsei: - Om bun.
Ea mă īntrebă: - Cīți inși sīnteți ? Eu am răspuns:
                                      - Numai un.
- Dar ce vrei ? mă-ntrebă iară; eu am răspuns:
- Sīnt drumaș.
Am īntīrziat pe cale și te rog să-mi dai sălaș.

Ea, deschizīnd: - Poftim - zice - īntră-n casă, dragul meu,
Că pentru oameni de treabă e loc de la Dumnezeu.

Intrīnd și dīnd bună vreme, ea mă-ndreptă la un pat
Ș-īmpingīnd īn foc tăciunii, să toarcă s-a apucat;
Și tocmai cīnd să casc gura să-ncep a o īntreba
Despre una, despre alta și d-are bărbat sau ba,
Din depărtare dodată se auzi un cimpoi,
Făcīndu-i alai toți cīinii cu lătratul dinapoi,
La care zise femeia: - Iaca și bărbatul meu,
Beat de la cīrciumă vine și cīntă să-l auz eu.

Acest cuvīnt al nevestii, că vine bărbatu-i beat,
Nu-mi prea sună-n urechi bine și cam-cam m-am īngrijat;
”De o fi, ziceam īn sine-mi, vreun om bănuitor
Și cu arțag la beție, bătăios gīlcevitor,
Cum mă va vedea pe mine, la miez de noapte șezīnd
Cu nevasta lui īn casă, te miri ce i-o da prin gīnd !
Și atunci, Doamne ferește, iar vreuna voi păți
De nu voi avea cu cine părul a mi-l īmpărți !”

Gīndind eu aceste, iacă cīinele lui īl lătră
Și gazda mea cu cimpoiul abia pe ușă intră.
- Bună vreme ! - zise vesel, la nevasta lui cătīnd - 
Dar ce nu te-ai culcat īncă și șezi la furcă torcīnd ?

Pe līngă aceste vorbe s-a-ntins cu mīna la ea
Ca tot omul la nevasta-i cam īn glume cīnd o ia.
Dar ea: - Șezi, frate, - īi zise - cam īncetinel șoptind - 
Avem un strein īn casă și poate n-o fi dormind;
Mă pomenii adineaură cu el la ușă bătīnd,
Pīnă mīine-dimineață sălaș de la noi cerīnd.

El cīnd zise: - Unde este ? īndată s-a și sucit,
Și văzīndu-mă īmi zise: - Oaspet, bine ai venit !
Apoi īntrebīnd nevasta: - Dar i-ai dat pentru cinat ?
- Ce să-i dau ? - ea īi răspunse - mamaliga s-a mīncat.
- Fă alta curīnd, īi zise. Dar din ce ? - ea i-a vorbit -
Că mălaiul ce-l avurăm de astăzi s-a isprăvit.
- Pleacă mai curīnd - el zise - și te-mprumută
                                      din sat.
- Acuma toți dorm - răspunse -, dar voi fierbe
                                      un pīsat.
- Ai pīsat ? bravo - el zise - pune căldarea curīnd,
Și o umple să-i ajungă, că o fi omul flămīnd.

Eu auzind vorba bună, care nu o așteptam,
Īmi veni puțintel suflet, dar tăceam și ascultam;
Că mă temeam cu vro vorbă nu cumva să-l īnăspresc
Și cu vreo-njurătură pe loc să mă pomenesc.

Pīsatul dar fuse gata, masa īndată s-a pus
Ș-īntr-o troacă largă, mare răsturnīndu-l l-a adus.
- Prietene, poftim ! - zise veselul ospătător - 
Vino și șezi de mănīncă, ca un flămīnd călător,
Și eu aci līngă tine cu cimpoiul o să șez,
Pīnă te-ai sătura bine, să-ți cīnt să te dezmierdez;
Că am poftă să-ți fac cinste tocma ca la un boier,
Să pomenești de sălașul al unuia cimpoier.

Așa eu șezui la masă a mīnca și a sufla,
Īncepu și el īndată cimpoiul a și-l umfla;
Deși nu-mi ardea de cīntec, cum eram ostenit mult,
Dar cu voie fără voie, trebuia ca să-l ascult.
El cīnta, eu pe tăcute cu lingura tot căram,
Eu treaz, flămīnd, el beat, sătul, cam nepotriviți eram;

De cīnd eu īmi umflai burta și mă-nchinai să mă scol ?
El privind și văzīnd vasul că īncă nu e tot gol:
- Mănīncă ! strigă - mănīncă, te rog, dacă mă iubești,
Nimica să nu rămīie, să te văz că-l isprăvești.

- Mīncai ! - zisei - bogdaproste, prea bine m-am săturat.
- Nu să poate, el răspunse - mai nimica n-ai mīncat.
Văzīnd că nu scap de dīnsul iarăși lingura luai,
Ca să-i īndeplinesc voia, īncă ceva mai mīncai.

Văzīnd el că stătui iarăți, se uită iarăși īn vas
Ș-īmi zise: - Ț-am spus o dată să-l mănīnci, că nu te las !
Mă īmbia tot īntruna și din cimpoi nu tăcea.
Nu mai avea altă vorbă decīt ”mănīncă !” zicea.

Eu văzīnd că nu am altfel de el să mă mīntuiesc,
Trebuia oricum pīsatul din troacă să-l isprăvesc;
Ș-īnvățīndu-mă nevoia, iar lingura am luat
Ș-īncepui s-o duc spre gură īncărcată cu pīsat,
Iar cu cealaltă mīnă din lingură īl luam
Și fără să mă priceapă p-ascuns īn sīn īl băgam;
Că fiind cam īntuneric cu lumina de tăciuni,
Am putut să fac prea lesne astfel de īnșelăciuni;
Și mai vīrtos el adesea cimpoiul cum īși umfla,
Aveam prilej să nu poată meșteșugul a-mi afla.

Astfel curățind eu vasul și lăsīndu-l de tot gol,
Am īntrebat de am voie de la masă să mă scol.
El īși plecă iarăși capul și īn troacă s-a uitat,
Ca să vază de mai este īntr-īnsa ceva pīsat;
Și văzīnd-o goală-mi zise: - Scoală, acum să jucăm
O horă de brīu sīrbească și atunci să ne culcăm.
Zicīnd aceste īndată o mīnă īmi puse-n brīu
Și īncepu să mă poarte ca p-un dobitoc de frīu;
iar cu cealaltă mīnă din cimpoi zgomot făcea,
Strigīndu-mi des ”joacă bine !”, prin casă mă răsucea;
Cu voie, fără de voie, a trebuit să și joc,
Ca să scap cumva din mīnă-i nu aveam niciun mijloc.
Trăgīnd dar prin casă danțul și fiind de brīu īntins,
Slăbind īncet, īncet brīul deodată s-a descins,
Ș-īncepu din sīn păsatul supt picioare a pica
Īncoa-īncolo prin casă și de noi a se călca;

El simțind sub picior moale, īndată stătu din joc
Și din vatră cu tăciune se uită īn acel loc.
Ce i s-a părut, nebunul, e aproape de-nțeles
Īncepu să dea īn mine, strigīnd afară să ies.
Și luīndu-mă de mīnă pe ușă mă īmbrīnci,
Zicīnd: - Du-te īn poiană, iar nu īn casă aci.
Se luă și după mine, dīndu-mi una peste tur,
Zicīnd: - Du-te mai departe, iar nu aici īmprejur.

Eu văzīndu-mă de dīnsul dat afară ca un porc
Mă temui d-aci-nainte īn casă să mai mă-ntorc,
Ca nu cumva să mă ție pīnă la ziua să joc
Și să nu-mi odihnesc trupul ș-īn acea noapte deloc;
Așa sării īn grădină, d-acolo-n altă intrai
Și pe o claie de paie ca să mă culc mă urcai...

Stīnd eu aci văz că trece un sătean cu carul gol,
Īl strig, īl rog ca să vie să-mi dea mīna să mă scol.
Bunul om īși opri carul, pe loc la mine veni
Și īntīi cu bună ziua după ce mă omeni,
Mă īntrebă ce īmi este. Eu i-am zis: - Nu poci acum,
Ci ia-mă-n car ș-īți voi spune ceea ce mă-ntrebi pe drum.

Așa el de suptsioară ca p-o mireasă mă ia,
Ș-abia īn caru-i mă puse, fără a se-ngreuia,
Dete ”hăis ! cea !”, plecă carul, și eu cum eram turtit
Ca un copilaș īn leagăn īndată am adormit.
El neavīnd ce să facă să dorm buștean m-a lăsat
Ș-a fost silit să mă ducă acasă la el īn sat.
Cīnd ajunse-n bătătură ș-īncepu a desjuga,
Auzindu-l făcīnd gură și copiii a-și striga,
Mă deșteptai deodată treaz de vin, de somn sătul,
Și mă văzui tras cu carul și băgat supt un pătul.
Īmi frec ochii, mă uit bine, văz că s-a fost īnserat,
Ș-alăturea un foc mare de fete īnconjurat,
Care din sat se strīnsese la șezătoare cu furci
Și de glume, basme, rīsuri hohoteau ca niște curci.

Mă ridicai īn picioare ca să mă dau jos din car,
Dar șezui iar, cīnd văzui că sīnt plin de noroi, murdar;
Și stīnd aci, pīntre loitre la dīnsele mă uitam,
Tiriachiu, īn cap cu fumul, cu căscate ascultam;
Așa-nțelesei că ele a fost spuind ghicitori,
Cum obicinuiesc prin sate să spuie la șezători
Alte care mai zisese nu poci să știu pīn-aci,
Decīt pe-acestea care auzii a le ghici...







Anton Pann - Povestea vorbii (vorbei) - Ion Creangă
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.