» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Ciobanul din lună


    A fost odată, īn vremurile de demult, un boier bogat. Le mersese vestea bogăţiilor sale preste nouă ţări şi mări, căci parcă adunase pe moşiile sale toate avuţiile pămīntului. Avea un palat cu ziduri numai şi numai de aur şi cu trepte de nestimate, de făceau noaptea zi, cale de trei posti. Darămite alte bogăţii ? Avea fīnaţe īntinse şi moşii de nu le cuprindea gīndul omului şi pe ele păşteau turme nenumărate. Şi era bun la suflet boierul, bun ca pīnea albă, căci miluia pe tot săracul, sătura pe tot flămīndul şi pe tot lipsitul īl făcea cu casă şi masă.
    La acest boier cică veni īntr-o zi un romānaş ca să-i ceară vreun loc de slujit. Boierul, cum l-a văzut, i-a plăcut de el şi i-a dăruit cu prisosinţă; căci era chipeş flăcăul şi-l avea pe vīno-ncoace. I-a dat un petec de pămīnt pe un deal şi o turmă de mioare, ca să aibă cu ce-şi īndulci traiul.
    Flăcăul i-a mulţămit şi-a luat turma şi doi cīni şi plecă spre moşioara sa. Aci īşi clădi o colibă, ca să aibă unde să să adăpostească de vīnt şi de ploi, īnchise un ocol de pămīnt cu gard, pentru noptatul mioarelor.
    Preste zi el era tot trist şi nu vorbea cu nimeni şi numai seara īşi vărsa focul inimii, doinind din fīuieraşul său de os. Cīnd īncepea să cīnte, mioarele toate s-adunau şi ascultau duse, cu ochii holbaţi la ciobănaş. Cică aşa duios zicea el din cobuzul său, īncīt şi vīnturile īşi opreau mersul şi rīuleţul din apropiere īşi ţinea apele-n loc, ca să asculte.
    Dar cīntul lui atīt era de adimenitor, īncīt chiar şi oile din vecini să adunau la stīna lui şi nu mai voiau să plece acasă. De aceea īncepură ceilalţi ciobani să să cam uite chiorīş la el şi să-l duşmănească, ba unii dintre ei īl ameninţară cā-l pīrăsc la boier, dacă le mai adimeneşte oile. Bietul cioban vedea că-i vinovat dar nu să putea ţine ca să nu doinească, căci fluierul era singura-i mīngīiere.
    Atunci ciobanii din vecini, pizmaşi cum erau pe romān, merseră la boier şi dădură jalbă că le fură oile.
    Boierul să amărī īn suflet cīnd auzi că ciobanul īi răsplăteşte astfel fapta lui miloasă şi īl chemă la palat.
    Cīnd sosi romānul, boierul īncruntă sprīncenele şi īl agrăi astfel:
    - Ei bine, omule, nu ţi-e păcat de Dumnezeu să lăcomeşti la averea altora, cīnd ai oile tale şi pămīnt pe care pot să pască iarbă bună ?
    Ciobanul căzu atunci la picioarele lui şi plīngīnd īi zise:
    - Aşa e măria-ta, am greşit dar nu cu voie, căci nu eu fur oile, ci ele vin la mine ! E un blăstăm pe capul meu, de care nu mă pot dezlega.
    Auzind boierul aste cuvinte, i să făcu milă şi cu toată supărarea sa, īi zise īn dreptatea lui nemărginită:
    - Eu văd bine că aicea e ceva la mijloc, povesteşte-mi tot din fir īn păr.
    Atunci ciobanul zvīntīndu-şi lacrimile, zise:
    - Cīnd am venit īn ţara asta, n-am venit de flori de măr. Avea doară şi ţărişoara noastră pămīnt destul de mănos şi cu tinereţele mele aş fi putut să-mi cīştig şi acolo pīnişoara de azi pe mīne. Dar nu m-au mai răbdat locurile acelea nici o clipă şi atunci am fugit departe, departe de ele, pīnă la curtea măriei-tale ! Aşa mi-a fost scris, ca să cunosc eu năcazul cel mai mare din lume şi de aceea trebuie să sufăr şi azi. Ascultă-mi măria-ta, căci vorbele mele nu sīnt numai nişte vorbe goale, ci sīnt povestea amarului. Am avut şi eu odată parte ca să cunosc fericirea pe pămīnt, īndrăgostindu-mă de-o fată cum n-a mai fost pe lume. Un an de zile am trăit amīndoi zile de miere, cīnd deodată, ni s-a īntunecat norocul. Īn orbirea noastră uitaserăm să slăvim pe Dumnezeu, de la care ne-a venit tot binele şi atunci el mīniindu-se pe noi, a trimis din senin o boală pe iubita mea, care īn trei zile a stins-o. Cīnd era pe patul de moarte, ea-mi zise: „ţine, Stane, fluierul acesta ca să te mīngīi īn chinul tău şi roagă-te la Dumnezeu să ne ierte păcatele”. Şi atunci a murit, lăsīndu-şi numai ist fluieraş măiestru. Atunci am simţit că mă usuc d-an picioarele pe zi ce merge, căci fiecare locşor īmi aducea aminte de ea. Şi am plecat de pe pămīntul unde mama mă născuse şi am ajuns aci, unde singura mea mīngăiere e acest cobuz din care cīntă glasul ei. Şi acum măria-ta, iată-mă pīrīt că adimenesc oile vecinilor, cari vin cīrduri, cīrduri, cīnd doinesc cu el. Dacă mă crezi vinovat, goneşte-mă, lipseşte-mă de orice ajutor, lasă-mi īnsă acest fluier.
    Boierul simţi că īl podidesc lacrămile şi muiat zise:
    - Lasă, Stane, că oi face eu dreptate.
    Şi porunci ca să īngrădească moşia ciobanului cu zid īnalt, pentru ca să nu mai poată intra oile vecinilor pe moşia lui. Apoi chemīnd pe ciobanii ceilalţi, īi dojeni cu vorbe aspre pentru clevetirile lor.
    Aceştia, mīniaţi atunci, să hotărīră ca să pună cap vieţii romānului pentru care suferiseră ocară şi să-i ia fluierul măiestru.
    Pe la miezul nopţii, cīnd ciobanul īncetase să cīnte şi aţipise binişor, să strecurară vreo cīţiva dintre vecinii pizmăreţi pe moşia lui, voind să-i răpuie viaţa.
    Cīnd īnsă era p-aci, p-aci să-l lovească, un cīne īncepu să latre şi ciobanul se trezi din somn. Īn mīnia şi amărăciunea sa, zmulse un par de la colibă şi īnvīrtindu-l deoasupra capului, era să-i facă una cu pămīntul pe nevrednicii tīlhari. Dar aducīndu-şi aminte de Dumnezeu, el le lăsă viaţa şi scīrbit de locul acela, īşi luă parul pe umere şi porni la drum.
    Trei zile şi trei nopţi a umblat răzleţ prin codri, cīnd pe la amurgul zilei a patra, căzu istovit de osteneală. Atunci să puse pe un plīns amar şi īl rugă pe Dumnezeu să să īndure de el şi să-l ia de pe acest pămīnt urgisit.
    Domnului i să făcu milă, văzīndu-l pocăit īn suflet şi īl ridică prin văzduh, aşezīndu-l īn lună.
    Pe drum, ciobanul īncepu să mai zică o doină din glăsuitorul său fluier şi minune, turmele de oi īncepură să să ridice prin văzduh, luīndu-să după cīnt.
    Cīnd īnsă ajunse la lună şi puse mīna ca să să suie īn ea, fluierul īi scăpă din mīnă şi īi căzu īn mare. Oile atunci rămaseră atīrnate īn aer şi tot cearcă de atunci şi pīnă īn ziua de azi să ajungă īn lună, care le dă mereu tīrcoale, īnsă īn zadar, căci nu să pot īnălţa aşa sus şi atunci īncep să plīngă amar şi oamenii zic atunci că plouă.
    Şi de vă veţi uita bine īn lună, veţi zări un om uscīndu-şi obielele de un par ce īl ţine pe umere...
    Pizmaticii vecini īnsă, n-au avut stare şi să luară cu bīte şi topoare după cioban ca să-l omoare, īnsă luna n-au putut-o ajunge niciodată. Dar bunul Dumnezeu i-a bătut pentru neastīmpărata lor ură şi i-a blăstămat din neam īn neam, ca de cīte ori va luci luna plină pe cer, ei să să ia ca nişte smintiţi după ea cu topoare şi cu bīte īn mīni şi alergīnd preste dealuri şi văi, să fie lunatici.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.