|
 |
|
<< Inapoi la subiect
Trei popândăi
Cumpătarea începe de la gura sacului, nu de la fundul lui... Celui risipitor și lacom dă-i să mănânce toată ziua, seara tot zice că-i flămând de moare...
Așa au fost odată trei frați, trei popândăi. Strânseseră într-o groapă semințe de dovleac, de floarea-soarelui, să aibă pentru iarnă. Venise frig și ploaie. Ce-i drept, era urât pe-afară dar tot se mai găsea pe ici, pe colo câte ceva: foi de porumb, sau frunze rătăcite, duse de vânt. Nu erau toate așa de bune cum e sămânța de dovleac sau floarea-soarelui. Dar dacă- vorba să păstrezi hrana cea bună pentru iarnă, poți să mănânci și din acestea... Iar popândăii noștri stăteau în vizuină.
- E frig ! mormăia unul.
- Și ploaie !... zicea celălalt.
- Mi-e foame ! rostea și cel de-al treilea.
La toți le era-n gând doar doar groapa cu semințe. Și unul câte unul se furișau la groapă. Mâncau, se întorceau acasă zgribuliți și ziceau iar:
- E frig !
- Și ploaie !
- Mi-e foame !
Au tot mâncat, au tot mâncat...
Nici nu venise iarna bine. Nici nu s-acoperise pământul cu zăpadă. Și cei trei popândăi nu mai aveau în groapa lor decât o singură sămânță de dovleac.
- Asta o ținem: bucate pentru iarnă !... a zis unul.
- Și ca să n-o mai poată fura nimeni, să punem strajă ! a adăugat altul.
- Să stăm pe rând câte o zi și-o noapte, să o păzim ! a grăit cel din urmă.
Și așa au hotărât. Au început, pe rând, să facă strajă câte o zi și-o noapte lângă sămânța de dovleac, care mai rămăsese în groapă. Au făcut strajă fratele cel mai mare și cel mijlociu; când a venit rândul celui mic, acesta și-a spus:
”Ce foame mi-e ! Și ce sămânță bună ! Să rup numai o bucățică din margine. Nici n-o să se cunoască”...
A rupt o bucățică, a mai rupt una. Când s-a uitat mai bine, mai rămăsese doar o fărâmiță. A înghițit-o și pe-aceea.
”Ei, ce te faci acuma ? De unde iei altă sămânță de dovleac ?”
Au venit frații. S-au supărat. L-au luat pe prâslea la bătaie. S-au strâns vecinii. Unii ziceau ca au dreptate frații cei mari, alții țineau cu cel mic. Au mers cu toții la judecată.
Judecător era ariciul. Și-a strâns toți țepii și a ascultat pe martori.
- Suntem trei frați, trei popândăi ! a zis cel mare.
- Doar trei și nu vă împăcați ! a spus judecătorul.
Am strâns bucate pentru iarnă, semințe de dovleac și floarea-soarelui ! a rostit mijlociul.
- Ați strâns bucate albe pentru zile negre, a împlinit judecătorul.
- Pe rând însă, am mâncat totul, a glăsuit cel mic. N-a mai rămas decât o sămânță de dovleac !
- Cinstea e ca zăpada, a adăugat judecătorul, când s-a topit, nu se mai vede !...
- Pe urmă am pus strajă la sămânță ! a spus iară cel mare.
- După ce a ars casa, degeaba aduci apă, i-a răspuns ariciul. Să fi făcut asta mai dinainte !
- Și fratele cel mic a mâncat sămânța care mai rămăsese ! s-a plâns iar mijlociul.
- Gustul bucatelor îl simți când nu mai ai ce să mănânci ! a râs judecătorul.
- Și-atuncea, frații cei mari l-au bătut bine pe cel mic ! au glăsuit și martorii.
- Cine făptuiește, răsplata și-o primește ! a mai grăit judecătorul.
- Tocmai de aceea - au spus frații cei mari - cerem să fie pedepsit fratele nostru cel mic, să afle altă sămânță de dovleac și s-o aducă în groapa de unde a luat-o.
- Atunci trebuie să vă luați și voi înapoi bătaia ce i-ați dat-o !... Să aduceți și voi semințele pe care le-ați furat... a hotărât judecătorul.
Auzind hotărârea judecătorului, frații cei mari și-au lăsat cozile în jos și au plecat rușinați, alături de fratele cel mic.
S-au dus acasă toți trei popândăii și au răbdat de foame-n iarna aceea. S-au învățat însă că ”e mai bine să tacă și să facă, decât să-și făgăduiască, fără să împlinească”... Să lege sacul bine când e încă rotund, nu când e deșertat, când a ajuns la fund !
Alexandru Mitru - Căciula fermecată - Scrisul românesc - Craiova - 1989 |
|
|