Cumpătarea începe de la gura sacului, nu de la fundul lui... Celui risipitor și lacom dă-i să mănânce toată ziua, seara tot zice că-i flămând de moare...

   Așa au fost odată trei frați, trei popândăi. Strânseseră într-o groapă semințe de dovleac, de floarea-soarelui, să aibă pentru iarnă. Venise frig și ploaie. Ce-i drept, era urât pe-afară dar tot se mai găsea pe ici, pe colo câte ceva: foi de porumb, sau frunze rătăcite, duse de vânt. Nu erau toate așa de bune cum e sămânța de dovleac sau floarea-soarelui. Dar dacă- vorba să păstrezi hrana cea bună pentru iarnă, poți să mănânci și din acestea... Iar popândăii noștri stăteau în vizuină.
   - E frig ! mormăia unul.
   - Și ploaie !... zicea celălalt.
   - Mi-e foame ! rostea și cel de-al treilea.
   La toți le era-n gând doar doar groapa cu semințe. Și unul câte unul se furișau la groapă. Mâncau, se întorceau acasă zgribuliți și ziceau iar:
   - E frig !
   - Și ploaie !
   - Mi-e foame ! 
   Au tot mâncat, au tot mâncat...
   Nici nu venise iarna bine. Nici nu s-acoperise pământul cu zăpadă. Și cei trei popândăi nu mai aveau în groapa lor decât o singură sămânță de dovleac.
   - Asta o ținem: bucate pentru iarnă !... a zis unul.
   - Și ca să n-o mai poată fura nimeni, să punem strajă ! a adăugat altul.
   - Să stăm pe rând câte o zi și-o noapte, să o păzim ! a grăit cel din urmă.
   Și așa au hotărât. Au început, pe rând, să facă strajă câte o zi și-o noapte lângă sămânța de dovleac, care mai rămăsese în groapă. Au făcut strajă fratele cel mai mare și cel mijlociu; când a venit rândul celui mic, acesta și-a spus:
   ”Ce foame mi-e ! Și ce sămânță bună ! Să rup numai o bucățică din margine. Nici n-o să se cunoască”...
   A rupt o bucățică, a mai rupt una. Când s-a uitat mai bine, mai rămăsese doar o fărâmiță. A înghițit-o și pe-aceea.
   ”Ei, ce te faci acuma ? De unde iei altă sămânță de dovleac ?”
   Au venit frații. S-au supărat. L-au luat pe prâslea la bătaie. S-au strâns vecinii. Unii ziceau ca au dreptate frații cei mari, alții țineau cu cel mic. Au mers cu toții la judecată.
   Judecător era ariciul. Și-a strâns toți țepii și a ascultat pe martori.
   - Suntem trei frați, trei popândăi ! a zis cel mare.
   - Doar trei și nu vă împăcați ! a spus judecătorul.
   Am strâns bucate pentru iarnă, semințe de dovleac și floarea-soarelui ! a rostit mijlociul.
   - Ați strâns bucate albe pentru zile negre, a împlinit judecătorul.
   - Pe rând însă, am mâncat totul, a glăsuit cel mic. N-a mai rămas decât o sămânță de dovleac !
   - Cinstea e ca zăpada, a adăugat judecătorul, când s-a topit, nu se mai vede !...
   - Pe urmă am pus strajă la sămânță ! a spus iară cel mare.
   - După ce a ars casa, degeaba aduci apă, i-a răspuns ariciul. Să fi făcut asta mai dinainte !
   - Și fratele cel mic a mâncat sămânța care mai rămăsese ! s-a plâns iar mijlociul.
   - Gustul bucatelor îl simți când nu mai ai ce să mănânci ! a râs judecătorul.
   - Și-atuncea, frații cei mari l-au bătut bine pe cel mic ! au glăsuit și martorii.
   - Cine făptuiește, răsplata și-o primește ! a mai grăit judecătorul.
   - Tocmai de aceea - au spus frații cei mari - cerem să fie pedepsit fratele nostru cel mic, să afle altă sămânță de dovleac și s-o aducă în groapa de unde a luat-o.
   - Atunci trebuie să vă luați și voi înapoi bătaia ce i-ați dat-o !... Să aduceți și voi semințele pe care le-ați furat... a hotărât judecătorul.
   Auzind hotărârea judecătorului, frații cei mari și-au lăsat cozile în jos și au plecat rușinați, alături de fratele cel mic.
   S-au dus acasă toți trei popândăii și au răbdat de foame-n iarna aceea. S-au învățat însă că ”e mai bine să tacă și să facă, decât să-și făgăduiască, fără să împlinească”... Să lege sacul bine când e încă rotund, nu când e deșertat, când a ajuns la fund !