» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Tomiță iepurașul


   Să nu te iei după fricos... Cine se ia după fricos ajunge... O să vedeți îndată unde-ajunge !
   Această întâmplare s-a petrecut demult, de mult, pe vremea când animalele se hotărâseră să-l nimicească pe vânător.
   S-a tocmit oștirea animalelor: ariciul înainte, pe urmă lupul, vulpea, cerbul, bursucul, ursul. Ba, au chemat într-ajutor și-o pasăre, pe vultur, să zboare, să-i vestească când vine vânătorul.
   Se pregătea o bătălie mare.
   A venit castorul, dulgher prea iscusit, și a ridicat ici-colo ziduri de lemn. În dosul lor s-au strâns în rânduri animalele, să lupte.
   Și-au ascuțit toți dinții și ghearele.
   Erau aproape gata când, nu știu cine, a spus:
   - Mergem la bătălie dar nu avem hatman.
   - Așa e, să alegem un hatman ! au rostit toate dihăniile dintr-o dată. 
   Cine să fie ? Cine ? Ariciul nu e bun, căci e țepos, lupul este de trebuință-n bătălie; vulpea e prea vicleană; cerbul e prea greu; ursul e cam bătrân...
   Nu se înțelegeau...
   Când era cearta mai aprinsă, cine venea fără de grijă pe cărare, cu pălăria pe-o sprânceană, fluierând mulțumit ? 
   Tomiță Iepurașul.
   - Ce e cu tine, măi Tomiță ? Și de ce fluieri atât de mulțumit ? l-au întrebat dihăniile.
   S-a oprit iepurașul, și-a împins pălăria mai pe ceafă, apoi plictisit a dat dintr-o lăbuță:
   - L-am doborât... M-am repezit cu dinții, și haț, haț, ca și cum n-ar fi fost...
   - Pe cine ? a întrebat cu spaimă cerbul.
   - Pe un dușman ! a început să își dea aere Tomiță, văzând că-i ascultat de toți.
   Și, într-adevăr, Tomiță doborâse un trunchi din cel subțire, de răurușcă - viță sălbatică. Îi plăcea mult căci are coaja acrișoară. Îi era dușman, pentru c-o dibuia cam greu.
   - A doborât singur dușmanul ! s-a minunat bursucul.
   - Hm, hm ! a mormăit în sine ursul. De-am fi fost și noi așa viteji ca tine...
   - Vrem să alegem hatman și nu ne înțelegem ! a glăsuit ariciul.
   - Vreți un hatman ?... Vreți un hatman destoinic peste animale ? Să vă fiu eu ! s-a îngâmfat Tomiță. Nu-i nimeni mai viteaz ca mine în pădure.
   - Ar putea să ne fie el hatman ! s-a învoit cumătra vulpe. Tot nu ne înțelegem între noi.
   - Să fie, dacă-i așa viteaz ! a spus și cerbul.
   S-au învoit și lupul, și ursul, bursucul, ariciul și vulturul.
   I-au dat deci lui Tomiță căciula de hatman, i-au dat și-o spadă. 
   Era hatman în lege.
   - Și-acum, poruncește, Tomiță ! a spus lupul. Noi te-ascultăm orbește.
   - Du-ne la bătălie, să-l doborâm pe vânător ! a strigat și vulturul.
   La toate se-așteptase Tomiță, dar ca să fie hatman în bătălie și să-l răpună pe vânător, la asta nu...
   Începuse să tremure.
   - Voi stați aci ! le-a poruncit. Când am să fluier, dați toți năvală... Mă duc să văd pe unde-i vânătorul !
   S-a strecurat prin pădure. 
   Era o zi rece de toamnă, când vântul bate cu putere și frunzele încep să cadă.
   Inima lui Tomiță era numai atâta, cât vârful acului...
   Cine l-a pus să fie hatman ? Dacă a auzit și vânătorul ?... O să-l doboare cu săgeata !...
   Se tupila la pământ și inima-i bătea să-i spargă pieptul. Sta cu urechile ciulite. De frică, i-au crescut, i-au tot crescut urechile... (De-atunci sunt așa mari !...)
   Deodată a început să bată vântul mai tare și frunzele să foșnească. Niște rămurele s-au frânt și l-au lovit pe Tomiță drept în obraz.
   ”E vânătorul ! s-a gândit iepurașul. A auzit ce-am spus. Vine spre mine. A tras cu arcul”.
   S-a întors într-o clipită... Și fugi !... Și fugi !...
   De frică îi căzuse hatmanului căciula pe ochi. Nemaivăzând, s-a împiedicat în spadă și și-a tăiat lăbuțele din față. De frică și durere a mai făcut un salt și s-a dat peste cap. Atunci și-a tăiat coada. (De-aceea-s așa scurte lăbuțele din față și coada lui Tomiță până-n ziua de azi !...)
   Fugea de-i sfârâiau călcâiele, și șuiera văzduhu-n urma lui.
   Dihăniile, auzind șuierul, au crezut că-i semnalul hatmanului, au dat năvală după el, să prindă vânătorul.
   Au ieșit din pădure, pe câmp.
   Era către amurg, când umbrele-s mai lungi, când soarele se pregătește de culcare.
   Tomiță își vedea umbra și socotind că-i vânătorul în urma lui, fugea din ce în ce mai repede...
   Abia se mai ținea oștirea după el. S-a mai ținut o vreme. Pe urmă s-a pierdut de hatman.
   Tomiță a mai fugit o bucată bună, a dat peste un copac și s-a izbit. Atât de tare s-a izbit, c-a văzut stele verzi. (De atunci are privirea împrăștiată și buza de sus crăpată de lovitură !...) Și-a rămas lat...
   Târziu, când și-a revenit în fire, s-a întors în pădure fără căciula de hatman și fără spadă.
   Iar se lăuda:
   - De veneați după mine, îl răpuneam pe vânător !... Dar m-ați lăsat singur...
   Animalele au început să râdă. Îl urmărise-n zbor vulturul. Văzuse tot. Și povestise. Au râs dihăniile de Tomiță. L-au luat la goană.
   Cine se teme de foșnetul frunzelor, nu are ce căuta-n pădure.
   Din acea zi, sălbăticiunile calupul, vulpea, ursul și vulturul îl fugăresc pe iepuraș. Și unde-lprind, îi fac de petrecanie. le e necaz că l-au avut hatman (comandant de oști)...
 


Alexandru Mitru - Căciula fermecată - Scrisul românesc - Craiova - 1989
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.