» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Crăciunul


    Crăciun este un zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor,  geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. 
    Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XlX-lea. 
    La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă devreme ce în unele sate bănăţene şi transilvănene ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. 
    În spaţiul sud-est european Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială când oamenii celebrau divinitatea solară cu acelaşi nume. Determinativul de "moş" (Crăciun) indică vârsta zeului adorat care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. 
    În Calendarul popular vârsta "sfinţilor" creştini îmbrăcaţi în haine păgâne, şi a zeităţilor păgâne, îmbrăcate în haine creştine, este apreciată prin numărarea zilelor începând cu Anul Nou.
    Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane (la începutul mileniului I î. H. zeul Saturn se celebra între 17 şi 23 decembrie, apoi naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra, şi, după apariţia creştinismului, naşterea lui Iisus). 
    Obiceiurile de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează formează, laolaltă, scenariul morţii şi renaşterii divinităţii: sacrificiul ritual al porcului la Ignat (20 decembrie), animal care reprezenta la unele popoare ale Antichităţii, spiritul grâului; prepararea alimentelor rituale, în special colacii de Crăciun; abundenţa obiceiurilor şi credinţelor care ilustrau degradarea timpului, dezordinea şi haosul dinaintea Creaţiei (excesele de băutură, mâncare, distracţie, avalanşa cuvintelor şi expresiilor licenţioase, dansul ritual al Periniţei, jocurile groteşti ale unor măşti etc); "sfârşitul" Anului Vechi, prin stingerea rituală a luminilor la cumpăna dintre ani, la miezul nopţii de Crăciun sau de Anul Nou; naşterea Anului Nou prin aprinderea luminilor; explozia de bucurie, însoţită de îmbrăţişări şi felicitări, că lumea a fost salvată de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigăte, pocnituri şi zgomote produse de bice, tulnice, buhae, iluminaţii nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apă şi prin scăldatul feciorilor în apa rece a râurilor, curăţirea văzduhului prin Încuratul sau alergatul cailor; Colindatul, Pluguşorul, Semănatul, Sorcova, Vasilca, etc. 
    Vechimea şi suprapunerea sărbătorilor creştine peste cele precreştine, a celor greco-romane şi orientale peste cele autohtone, geto-dace, au dat naştere unei realităţi spirituale unice în Europa, greu de disociat în elementele care au clădit-o de-a lungul mileniilor.


Ion Ghinoiu - Zile şi Mituri - Ed. Fundatiei PRO
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.