» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Nunta soarelui cu luna


    Cică fărtate īn vremea de demult, cīnd de abia urzise Dumnezeu pe oameni, pe Soare īncepuse să-l bată vīnt de īnsurătoare; īşi uitase drăguţul de el datoriile cu care fusese hărăzit de Cel-de-Sus. Pe unde trecea cu carul lui de foc era chin şi vai de cele ce se īntīmplau pe urma lui. Cīnd se lăsa din goana cailor mai aproape de pămīnt şi atunci era prăpăd de friptoare; cīnd se ridica sus īn slava cerului şi atunci īngheţa şi pasărea īn zborul ei.
    Dumnezeu, uitīndu-se īntr-o zi prin fereastra cerului, rămase uimit de cele ce făcea Soarele īn calea sa. Tot ce făcuse el pe pămīnt cu atīta sudoare, era acum īn flăcări. Repede chemă doi paznici de la uşa raiului, le dete doi cai īnaripaţi şi-i trimise să cheme pe Soare la el. Cică, īn ziua aceea se īnnoptase mai devreme ca oricīnd...
    - Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pămīntul dar nu să strici ce-am făcut eu ! zise mīniat Dumnezeu.
    - Doamne, iartă-mă de cele ce-am făptuit. Nu mai ştiu pe ce pămīnt mă aflu, de focul ce mă arde pe suflet. Iacă, iubesc şi eu o mīndră crăiasă ! răspunse smerit Soarele.
    - Şi mie nu mi-au spus nimic ? Faci aşa de capul tău ? Apoi vezi că sīnt şi bun, dar deh ! şi cīnd mă necăjesc, nu mai poţi avea potrivă īnainte-mi ! Şi cine e aceea fată, pe care tu o iubeşti ?
    - Luna, Doamne !
    - Cum, pe sora ta s-o iubeşti tu ? Sīnge din sīngele tău ? O, nelegiuitule ce eşti ! Nu te gīndeşti la păcatul ce faci ?
    - M-am gīndit, Doamne dar n-am ce face. Nouă ani de-a rīndul am colindat pămīntul īn lung şi curmeziş şi de potrivă-mi tot n-am găsit. Eu o vreau pe ea, măcar orice mi-ar face luminăţia-ta !
    - Bine, aşa să fie ! Văd eu cīt eşti de nesocotit ! Dar īnainte de-a te duce să pregăteşti nunta, aide cu mine prin iad, să-l colindăm dintr-un capăt īn altul, prin toate văgăunele şi durerile lui, să vezi şi tu cīt sufăr ăia care s-au ţinut cu surori-sa; c-apoi pe urmă să nu-mi bagi vină de nimic !
    - Fac, Doamne, aşa cum īmi zici, īnsă orice ar fi, eu tot nu-mi calc cuvīntul !
    Şi purceseră spre iad. Cică, de la ziua aceea, noaptea a fost lungă de tot ! Se zicea că n-are să mai fie lumină. Oamenii dormeau zi, dormeau noapte, apoi se deşteptau, mīncau şi iar se culcau, apoi iar se sculau şi ziua tot nu se mai făcea, chiar dobitoacele se saturaseră de atīta somn şi odihnă !
    Cum intrară īn iad, Dumnezeu şi Soarele, pe dată fură izbiţi de o duhneală rea şi, cum īntorceau capul, din toate părţile se auzeau gemete şi ţipete de durere. Prin mijlocul iadului curgea o apă nămoloasă şi puturoasă. Īn această apă o mulţime de oameni se luptau să scape de droaia de şerpi ce, īncolăciţi de grumajul lor, abia īi lăsa să răsufle. Ăştia erau cei ce se bucuraseră la lăcrămile văduvei şi banul săracului ! Strigătele lor te īnfiorau; şi cu toate astea, nimeni nu le da nici un ajutor !
    Mai departe, īn nişte piuliţe īnroşite īn foc, erau pisate cu un pisălog femeile ce-n viaţa lor necinstiseră ruşinea casei. Ele zbierau īn gura mare:
    - Iertaţi-ne, iertaţi-ne, că nu mai facem ! şi cu toate astea, nici la ele nu se uita nimeni.
Soarele privea mirat către ele şi frica ce-l cuprinsese īl făcu să tremure. Dumnezeu văzīndu-l, zīmbi puţin şi coti pe un drum, unde era un īntuneric de nu se zărea nimic; şi se īndreptă spre locul unde sīnt chinuiţi cei ce se iau cu surorile lor. Pe deasupra lor se auzea īntr-una fīlfīit de aripi, şi din cīnd īn cīnd ţipete prelungite ce spintecau aerul. Soarele nu mai putea de frică să nu rătăcească; şi apucă pe Dumnezeu de mīnă ! Vru să vorbească; īnsă nu putu.
    Şi cum drumul īncepuse a fi pietros şi puţin ocolit, deodată văzu la capătul lui un cuptor mare din care ieşeau limbi de foc. Īnăuntrul lui se zăreau nişte trupuri ce erau aruncate fără milă, cu nişte căngi lungi şi īncīrligate, unde bīlbăra şi dogoarea era mai mare ! Soarele se īnfiora şi mai tare şi nu se putu opri fără a zice:
    - Ce e aici, Doamne, de căzneşte aşa de rău pe nenorociţii ăştia ?                                        
    - Ce să fie, iacă nişte nelegiuiţi ce s-au luat cu surorile lor !... Şi nu isprăvise bine vorba Dumnezeu, cīnd dracii īncepură să scoată cu căngile lor īncīrligate, pe unii afară din cuptor, īi puse, fără a lua seama la scrīşnitul lor, pe nişte mese de fier īnroşite īn foc; şi-i īnţepeniră, ca să nu se mai mişte, cu nişte cīrlige muiate īn otravă. Iar cīnd de durere da să zică ceva, deodată dracul, dintr-un ceaun de fier, le turna pe gură plumb topit şi astfel le amorţea vorba neisprăvită.
    - Doamne, Doamne - zise Soare plīngīnd de milă - mare ţi-e puterea ta, de ce nu-i ierţi pe sărmanii ăştia, de chinurile ce le mai au ? Cu ce ţi-au greşit ei ?
    - Cum să-i iert ? Atunci de ce te-am adus aicea ? Aşa de florile mărului ? Iacă una ca asta ! Eu mă ostenii pīnă acum să-ţi arăt ce te aşteaptă şi tu ce-mi vorbeşti ?
    - Fie, Doamne, dacă tu eşti nestrămutat īn poruncile tale, eu nu pot părăsi pe sora mea. O s-o iau de soţie şi ce-o fi să fie.
    O să īndur şi eu necazurile nenorociţilor ăştia; şi apoi cīte zile oi avea, n-oi fi nebun să stau neīnsurat, dacă nu īmi găsesc alta potrivă mie. Vreau şi eu să fiu īn rīndul lumii.
    - Bine - zise Dumnezeu. Să nu zici că nu te-am sfătuit ! Iată, copilul meu, de povăţuit te-am povăţuit, de probă ţi-am arătat probă, văzuşi pe nenorociţii ăştia, şi cīnd ţi-o veni rīndui şi ţie la chinurile astea, atunci să nu zici: „iartă-mă, Doamne” şi multe alte nimicuri. Pentru tine, află, am pregătit alte suferinţe şi mai grele şi dacă tot cutezi, am să le fac şi mai rele.
    - Şi mai rele să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să fac ? Mi-a venit rīndul īnsurătoarei. Toţi flăcăii născuţi cu mine odată s-au īnsurat de atīţia ani, numai eu am rămas. Am ajuns de rīs īn faţa lor. Īmi zic că: „nu sunt om” şi multe altele. Chiar şi sfinţii au īnceput să-şi bată joc de mine. Zic că sīnt „vrăjit”.
    Şi tot rugīnd Soarele pe Dumnezeu, purceseră īndărăt şi ieşiră din iad. Cică, cīnd au ieşit din iad Soarele cu Dumnezeu, se zice că a fost aşa de tare lumina, că cei ce au fost afară prin bătătură, au căzut jos ca orbiţi. Lumea īncepuse a uita cum e lumina !
    Veni şi ziua nunţii ! Din toate colţurile pămīntului, īmpăraţii, mici şi mari, o porniră din crăiile lor, cu tot ce aveau mai bun īn ţara lor. Pe caii cei mai vestiţi din hergheliile lor, aduceau saci mulţime, plini de nenumărate prezenturi pentru nuntă. Inele de aur, pietre nestimate, smaralde, rubinuri, toate erau cărate cu prisosinţă, zi şi noapte, la vestitul palat al Soarelui. Din zori pīnă īn seară nu mai conteneau curţile domneşti ce soseau rīnd pe rīnd. D-abia mai īncăpeau oaspeţii īn palatul de cristal al Soarelui. Īncepuse să-i găzduiască şi pe cīmp, sub corturi de verdeaţă.
    Sosiseră īmpăraţi de unde nici cu gīndul nu gīndeai ! Era o mīndreţe, Doamne, de ce vedeai ! Fel de fel de īmbrăcăminţi, fel de fel de podobi pe ei; străluceau de sus pīnă jos īn nestimate. D-apoi domniţele lor, apoi crăiesele lor, ce mai mīndreţe pe ele; nici nu le puteai vede, fără a rămīne pe loc, īnmărmurit !
    Toate īşi aveau părul resfirat pe spate şi prins īn nenumărate ace de aur cu nestimate īn capul lor. Cele cu părul bălai, ca spicul grīului copt, Doamne, Doamne, zīne erau, nu altceva ! Ce să vă mai spui ce-a fost ! Eu ştiu că ce-am văzut, să trăiesc īncă de zece ori atīt şi tot n-am să mai văd.
    Era un bişag apoi de voinici, īmbrăcaţi īn haine de oţel de sus pīnă jos, ce purtau la brīu sabie şi cuţit, ce aveau mīnerile săpate īn oase rare şi umplute din belşug cu aur şi pietre scumpe. Călcau mīndri prin poienile īnverzite şi se uitau cu drag la domniţile ce culegeau flori cu miresmă neīntrecute, de prin tufişurile grădinii Soarelui. Peste toţi oaspeţii, veselia domnea şi curţile voievozilor tot soseau; care mai de care mai mīndră, mai frumoasă.
    Se īncepuse nunta, cīnd iată prin mulţime venea călare, tăfălogul de Moş-Nicola, ariciul.
    - Faceţi-mi loc - striga el - faceţi-mi mai repede loc, să văd ce n-am mai văzut, să aud ce nu e de crezut, cum se iau fratele cu soră ! 
    Toţi se īntoarseră spre el şi īncepură să rīdă, unde īl vedeau aşa de durduliu. 
    - Rīdeţi de mine dar nu ştiţi ce vă aşteaptă ? Peste cītăva vreme o să vă blestemaţi şi stea şi ursoaică şi tot. 
    - Şi descălecīnd, scoase din o traistă de fer jeratic, īl răsfiră pe o tavă, pe care apoi o puse līngă botul calului, ca să mănīnce. Calul se aplecă spre tavă şi, cīnd atinse cu botul cărbunii, se fripse, necheză odată şi zmucindu-se din mīna ariciului, o luă la goană pe cīmp.
    - Vedeţi ce mi-a făcut calul meu ? De-aţi şti, n-aţi mai rāde şi aţi īncepe a plīnge.
    - De ce, de ce, Moş Nicola - īntrebară mai mulţi prinţi deodată ?
    - De ce, de nu ce, iată ce e; văzurăţi, am dat calului să mănīnce jeratec şi el, frigīndu-se, a luat-o razna pe cīmp neştiind sărmanul că peste cītăva vreme īn loc de grăunţe vor găsi numai jăratic pe pămīnt !
    - Ei şi ce e cu asta ? Parcă ca el n-ar face ori şi care. Cum se frige omul, de durere caută să nu mai puie mīna pe foc.
    - Da, aşa e, toţi fugim de foc şi cīnd colo, nu ştim ce ne aşteaptă !
    - Of, spune odată ce ne aşteaptă, că pīnă cīnd să isprăveşti, iacă se sfīrşi nunta; şi acum trebuie să trecem la ospăţ. Īncepe cheful şi dumneata tot nu ne povestişi ce ai de zis !
    - Iacă,  copiii mei, ce este; pīnă acum aveam un Soare care ne lumina şi ne īncălzea şi cu toţii ştim că vara, de focul lui, nici īn gaură de şarpe nu ne puteam lipsi de văpaia lui. Dar cīnd el s-o īnsura şi o avea copii, n-o să mai fie şi alţi sori ? Şi atunci ce are să fie pe pămīnt ? O să mai fie atunci buruiană, o să mai fie atunci pasăre pe cer şi orătănii īn curte, viţă īn curte şi jivini īn pădure ? N-are să mai fie nimic ! Şi īn loc de ele, de căldură totul are să se prefacă īn jeratic şi noi toţi, de văpaia lui fierbinte o să pierim de sete şi foame; pentru că apele secīnd o dată cu izvoarele lor, o să se ducă şi buruienile şi dobitoacele de pe pămīnt. Vedeţi, mă copii, ce ne aşteaptă ? Şi cīnd eu am dat calului jeratic, voi v-aţi mirat ? Să nu vă miraţi, băieţi, v-am arătat ce are să fie !
    - Aşa e, moşule, ai dreptate !
    Īnsă ospăţul care īncepuse şi vinul ce se vedea turnīndu-se prin potire, le făcu să le piară din gīnd vorbele moşului şi īncepură să mănīnce şi să bea ca la nuntă.
    Era o veselie şi un chef, ce să zici, ca la zile de astea ! Beau şi mīncau şi īmpăraţii şi īmpărătesele, de nu se īncurcau. Iar cīnd era la pahare, mai lăsau fudulia la o parte şi chemīnd pe paharnic, īşi umpleau din nou paharul zicīnd:
    - Mi s-a răsturnat pe masă.
    De mult ce se răsturnaseră paharele, veselia ajunsese la marginea ei şi masa spărgīndu-se, īncepuse danţul, după cīntecul unor lăutari aduşi din locuri foarte depărtate. Mai marele cīntăreţilor era o privighetoare vestită īn nişte ţări īndepărtate, ce numai de dragostea lumii īşi părăsise cuibul şi venise să desmierde pe nuntaşi cu cīntece ce nu mai fuseseră auzite. Toţi vorbeau şi şedeau ca la ei acasă, neştiind cum să īnveselească pe miri, ce de mult se iubeau, se uitau abia zīmbind, de pe scaunele īn cari se īntronaseră, la oaspeţi ce se bucurau atīt de mult, īn nişte locuri atīt de frumoase, cum nu se dovedeau altele pe pămīnt !
    Dumnezeu, de cu zorile luase sub cīrma sa carul Soarelui, că deh, odată se īnsoară omul şi are şi el dreptul la o zi de spaţiu, şi-l ţinea aşa de sus de data asta, că pe pămīnt era cum e mai bine, nici prea cald, nici prea frig; era, mă rog, ca o zi de primăvară, cīnd vine rīndunica şi cocorii. Cică, fīrtate, se zice din bătrīni că ziua aia a fost cea mai lungă, pentru că Dumnezeu a ţinut carul cu foc al Soarelui tot mereu īn acelaşi loc, pīnă cīnd s-o isprăvi cu nunta.
    Auzind Dumnezeu vorbele lui Moş-Nicola, deodată se gīndi el la cele spuse de arici şi zise:
   - De, de, vezi, tot mai deştept ariciul ca mine ! Bine zice el, eu om bătrīn să mă iau după spusele unui īnfumurat ca Soarele şi să-i dau voie să se īnsoare, fără să mă duc barem să īntreb la hīgiul lui pe arici, să văd ce zice şi el ! El numai cīt era cu gīndul la Lună, şi cīt p-aci, p-aci să aprindă pămīntul; dar să aibă şi copii ? Ce bine a vorbit el ! Auzi, auzi, să fac eu om bătrīn, ce zice el un biet flăcăiandru ? Chiar acum am să-i despart; că de nu, el cu copiii lui are să-mi dogorească şi pīrjolească tot de pe pămīnt !
    Şi deodată īncepu să mişte carul īnspre apus şi seara purcese a se face mai repede ca oricīnd ! Spun bătrīnii, că-n ziua aceea s-a īnserat mai repede ca oricīnd !
    Oaspeţii benchetuiseră īntr-una; şi īntr-un timp, chiar Luna cu Soarele danţaseră. Se zice că a fost atunci o atīta strălucire şi foc de dragoste īn ochii lor, că mesenii rămaseră uimiţi de văpaia asta īngerească ce-i unea. Lacrămi fără să vrei, de nevinovăţia acestei mirese, cum n-a mai fost alta pe lume şi de mīndreţea mirelui, cum nu s-a mai dovedit altul de atunci; aşa se zice din moşi strămoşi.
    Cu sosirea nopţii, īmpăraţii, īmpărătesele, prinţii, crăiesele, īncepuseră a pleca şi īnainte de a se duce, veneau de-şi luau ziua bună de la miri, urīndu-le tot ce ştiau ei mai bun pe pămīnt şi īn cer. Se mai povesteşte īncă, că la plecarea mirilor īnspre palatul de cristal, a fost atīta dulceaţă īn privirile lor, īncīt toţi duşmanii din lume s-au īmpăcat atunci şi au trăit multă vreme īn dragoste şi bine !
    Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă şi trimise numaidecīt doi telegari neīntrecuţi, ca să fure pe Soare şi pe Lună, īnainte de a intra īn palatul de cristal. Īi trimisese cam de mult şi nu se mai īntorceau. Dumnezeu īncepuse a se īngrijora şi totdeodată a se mīnia; cīnd, fără veste, văzu cum telegarii aduceau pe aripele lor de oţel, pe cei doi miri. Cīt ai zice „Doamne ajută”, nici Dumnezeu nu se putu opri gīndului de a nu sta puţin uimit de frumuseţea şi blīndeţea de pe chipul lor dar aducīndu-şi aminte spusele lui Moş-Nicola, se sculă de pe tronul cerului şi cam răstit le zise cele de faţă:
    - Voi vreţi să faceţi ceea ce nu s-a mai făcut şi auzit pīnă azi ? Am căutat cu blīndeţe să vă opresc de la păcat, şi tot n-aţi ascultat ? Eu nu vroiesc ca cele orīnduite de mine īn tinereţele mele, să iasă din zăgazul lor; şi deci, eu prin puterea mea vă despart. Vă blestem ca de aici īnainte, tu soare să luminezi ziua iar tu lună să luminezi noaptea; şi īntotdeauna să vă alergaţi din zori pīnă-n seară, şi niciodată să nu vă ajungeţi. Īnsă fiindcă durerea ce cade peste capul vostru are să fie atīt de mare, iată, vă dau dreptul ca de două ori pe zi să vă zăriţi, să vă priviţi o clipă, c-apoi să dispăreţi unul din faţa altuia pentru puţin timp. Aşa are să fie de-a pururea, după cum v-am blestemat eu.
    Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi văzut cum lăcrămează, s-a dat jos de pe tronul ceresc şi deschizīnd o portiţă a intrat īn grădinile raiului.
    Toate astea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oamenilor; şi noi cīte rele īi facem ! Se spune, fīrtate, că atunci soarele s-a īnroşit aşa de tare, cum se īnroşeşte el de dragoste dimineaţa cīnd răsare pe sprinceana dealului, de caută să zărească printre picăturile de rouă pe tovarăşa lui luna; iar luna s-a īngălbenit aşa de mult, cum o vedem fugind noaptea printre norii trenţuiţi, cīnd cerul e īnourat !
    Ei n-au mai zis nimic; s-au mai uitat unul la altul pentru ultima oară şi despărţindu-se cu lacrimile īn ochi, au plecat īn lume, să se caute īn veci şi să nu se găsească iarăşi de veci.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.